A apărut o eroare în acest obiect gadget

duminică, 30 decembrie 2012

I WISH...

         Ce-mi doresc eu oare pentru 2013? Ce-mi doresc sau am nevoie cu adevărat, aceasta-i întrebarea! Nimeni nu ne poate interzice să visăm, să ne dorim anumite lucruri, visele şi dorinţele ne dau speranţa că ziua de mâne va avea un unghi  mai favorabilă. Evenimentele visate devenite realitate ne condimentează clipele şi momentele unice din viaţă.
        Şi nu,  nu sunt de părere că lenjeria roşie, rochii cu paiete şi masa îmbelşugată, aceste superstiţii banale, din care ne înfruptăm în seara de revelion ne dau startul benefic în noul an ce bate la uşă. Dacă nu munceşti cu tine însuţi să devii mai bun decât eşti, o culoare sau un meniu fandosit nu te vor ajuta cu nimic, pot fi o distracţie trecătoare doar.
        Îmi doresc în noul an să fac tot ce-mi dictează inima şi ce-mi bate capul, să simt că trăiesc şi că am pentru cine şi ce să mă lupt din răsputeri, să am puterea să trec mai departe, să fiu la fel  ca până acum, să nu mă schimb decât cât este necesar, să-mi păstrez sinceritatea şi naivitatea intacte, să pot să păstrez cele obţinute până acum prin trudă şi după merit.
       Visele cele mai copilăreşti sunt de fapt cele mai sincere dorinţe:

1. Să mă plimb la malul mării (concediu sau măcar o oră fie ploaie fie vânt, aşa ca altădat', iar atunci când fac bagajele să răsune toate casa celebra melodie Voyage Voyage) ;

2. Să-i apreciez pe cei din jurul meu la justa lor valoare;

3. Să am încredere în mine, să-mi ascult instictele de mamă, de femeie;

4. Să mulţumesc Cerului pentru ce am şi să am puterea să cer cele necesare sufletului meu;

5. Să pot depăna amintiri cu prieteni mai vechi mai noi, din copilărie sau facultate;

6. Să râd cât mai mult posibil, râsul este un medicament pentru suflet;

7. Să pot beneficia de tot timpul din lume alături de copilul meu, ca şi până acum de altfel, copiii sunt sinceri şi iubitori şi visează cu ochii deschişi;

8. Să nu treacă o zi fără să spun "Te iubesc!" partenerului de lângă mine;

9. Să mă angajez în domeniul şi nu numai;

10. Să profit de fiecare clipă alături de cei dragi ca şi cum ar fi ultima, adică la maxim!

sâmbătă, 29 decembrie 2012

RETROSPECTIVA ANULUI 2012

      
     "... Iarna-i grea, omătu-i mare,
Semne bune anul are,
Semne bune de belşug,
         Pentru brazda de sub plug..."


              Anul bun se cunoaşte încă din primăvară, iar până nu vine iarna, primăvară nu se face. Nu pot să spun că un an este mai bun decât altul, căci fiecare îşi are însemnătatea şi rolul lui în viaţa nostră, însă când  îmi amintesc ce realizări am făcut peste an, rămân cu zâmbetul pe buze la fiecare clipă de progres şi nu numai şi dacă uneori timpul bate pasul pe loc, nu mă întristez, căci o iau ca atare,  un şut în fund un pas înainte.   
              Cum s-a crăpat de An Nou am şi început a ne face planuri, schimbări, modificări, progrese, etc...

  • IANUARIE
 - spălat de dinţi, mâncat bucăţele, cosleeping, paşaport;
  • FEBRUARIE
- 5 ani de când ne-am cunoscut, smartphone, prima zăpadă, refuzul de a se da cu sania;
  • MARTIE
- 1 an de diversificare, 8 martie;
  • APRILIE
-dieta revelaţie, înţarcat, slăbit, de Paşti, vorbe copilăreşti;
  • MAI
- prima noapte de somn fără lichide, la Moldova la bunici, la verişoare, unchi, mătuşe, etc...;
  • IUNIE
- prima julitură, primul cucui, ne-am mutat acasă, ziua copilului;
  • IULIE
- vorbe copilăreşti, atrenamentul la oliţă ;
  • AUGUST
- animale şi păsări domestice, 4 ani de căsnicie-nunta de flori, 2 anişori, oliţa;
  • SEPTEMBRIE
- 2 ani de parenting, un an de blogging;
  • OCTOMBRIE
- luna răcelilor, amintiri cu miros de copilărie, Festivalul vinului Focşani;
  • NOIEMBRIE
- Black Friday şi virusul Poliţia Română, şoareci, tempera şi pictura;
  • DECEMBRIE
- cadouri, răceală, Sfântul Nicolae, prima ninsoare, Crăciunul, talent;


           O privire asupra celor mai importantede evenimente ale anului care tocmai s-a sfârşit. Dacă toamna numărăm bobocii, la sfârşit de an facem bilanţul evenimentelor  cântărind pe un cântar balanţă toate clipele şi mometele unice, monotone, speciale, copilăreşti, anuale, calendaristice, etc... Şi trag aer în piet şi gândul meu zboară la anul ce vine, la vise, speranţe, trăiri, la ce sentimente noi ne va aduce în sufletele noastre.


un zâmbet cât o mie de cuvinte







vineri, 28 decembrie 2012

ÎN FORMAŢIE




        Stau şi mă gândesc câteodată oare ce va dori  copilul meu să fie atunci când va fi mare. Sunt conştientă că este încă prematur să trag asemenea concluzii, însă  în unele zile mai am câte o revelaţie sau doar un deja vu.
        Nu-i place să-i cântăm, ne spune să tăcem, din când în când îi mai fredonăm câte o melodie agreată de ea, în rest la noi în casă nu se cântă, şi vorba aia, nu suntem nici afoni, chiar avem voce amândoi.
       La partea instrumentală stăm altfel, imaginile de mai sus sunt dovada vie că fetiţa noastră este un talent viu. Ce îi poate bate capul la doi şi 4 luni cu un fluier fermecat de jucărie de la pufuleţii cu surprize şi desigur o mamă care a dat în mintea copiilor.

marți, 25 decembrie 2012

NOI ÎN SEARA DE CRĂCIUN

       
        În Muntenia Crăciunul are aceeaşi magie ca în toate colţurile lumii, acolo unde se reunesc familii, unde se furişează moşu' prin horn să lase un semn copiilor dulci, acolo unde clopotele bisericii dau timpului o măsura liturgică, umplâdu-l de rost.
        A nins ca în poveşti, mirosul de brad şi focul trosnind în sobe, colindătorii matinali, mâncăruri aburinde ne-au înseninat toate aceste zile de sărbătoare. De dimineaţă i-am amintit Dariei că cel mai frumoas cadou pentru ea este faptul că suntem toţi împreună, prima dată în  3 ani. Sub brad a găsit doar dulciuri, pe care le-am împărţit frăţeşte,  jucăriile le-a primit din timp, ea s-a bucurat timpuriu de ele, iar noi ne-am căutat liniştiţi de treabă.
         În ajun am primit colindători, de Crăciun am golit cizmuliţele de sub brad, am avut numai treburi de făcut zilele astea, imaginile vorbesc de la sine.

      


scriu in timpul liber...


hai Hapy la plimbare!

tiiiii!

o brad frumos...

un mos de zapada muntean

la un covrig de Buzau

de Craciun

bumi si bumu

vineri, 21 decembrie 2012

DRAGOSTEA NU MOARE NICIODATĂ

             Aş fi vrut de ieri să scriu ce părerea am eu  despre aşa zisul  sfârşitul lumii de pe 21 decembrie 2012, dar cum eram preocupată de starea de sănătate a ficei mele, azi când am năruit toate bănuielele după vizita la medic şi mi-am regăsit liniştea sufletească, am timp să scriu şi despre prostiile altora.
             Există o vorbă în popor mai deocheată care se potriveşte de minune cu conotaţia acestei zile: "Trăiască ideea şi idioata!". În decursul acestei zile m-am regăsit în câteva dintre replicile care au invadat spaţiul virtual. "Sunt prea tânără ca să cred în aşa ceva, eu vreau să-mi trăiesc viaţa.", "Moldovenii nu mor atunci când vor mayaşii.", "Persoanele care cred în astfel de afirmaţii sunt acei oameni care nu au încredere de sine, nu au speranţe, sunt influenţabili...". 
             Părerea mea faţă de toată această mascaradă este una total indiferentă, în sensul că eu am lucruri mai importante şi pline de viaţă de făcut în această perioadă, decât să mă tem de acest sfârşit cu dată fixă. Adevărul este că Dumnezeu nu a făcut lumea ca să o piardă aşa uşor, din dragostea pentru cei după chipul şi asemănarea Lui, va lungi momentul până în pânzele albe. Iar apocalipsa adevărată nu are o dată fixă, nici îngerii din ceruri nu ştiu când va fi momentul acela, căci atâta timp cât noi oamenii ne împărtăşim dragostea cu cei dragi, ne mărturisim visele, speranţele, ne pare rău pentru lucruri mai puţin plăcute, avem credinţă şi nădejde, atunci sfârşitul departe este.
            Eu sunt o persoană optimistă, am vise şi îmi doresc să-mi văd nepoţii crescând, ştiu că faptele mele  sunt cele care imi vor asigura perioada de timp de pe acest tărâm, sunt o fire religioasă, mi-e frică  doar de Dumnezeu şi poate de răutatea unor oameni şi de căţeii fără stăpân, şi poate de mai multe lucruri, dar sunt nişte temeri temporare sau limitate. 
             Singura supărare care am avut-o azi a fost faptul că a tot nins şi nu am putut pleca la ţară unde urmăm să petrecem sărbătorile de iarnă, dar şi mâine este o zi, exact la ora în care încercam să ne hotărâm dacă plecăm azi s-a stricat şi liftul, nu aveam cum să cărăm jumatate de casă 7 etaje, poate a fost un semn să ne amânăm plecarea, însă mâine sper să ţină şi timpul şi liftul cu noi.
            În rest toate bune la ordinea zilei, am fost la control şi gâtul Dariei în sfârşit s-a vindecat, mai facem 3 zile badijonări bucale. Gingiile s-au retras uşor şi au redevenit roz, bubiţele se micşorează, suntem pe drumul cel bun. Am făcut toate cumpărăturile pentru Crăciun, şi dacă tot nu am plecat, am profitat de reducerea de la jucării de la mall şi i-am luat cadouri Dariei.
           Dacă sfârşitul lumii ar fi aşa cum a fost ziua de astăzi la mine, atunci să fie zilnic, ador cumpărăturile şi veştile bune de la doctori. Daria şi-a revenit, îmi cere încontinuu de mâncare şi mai are un pic şi răstoarnă casa cu fundul în sus. Acum   este la plimbare cu căţeluşul, nu pot să păstrez jucăriile până vine moşu, se pare că sub pom va găsi doar o tabla interactivă şi un bax de Barni, căci Moş Crăciun a venit în fiecare săptămână pe la noi pe hol, chiar dacă nu avem horn, cred că a intrat precum fantomele prin pereţi şi a lăsat daruri multe.
           O zi plăcută în continuare muritorilor! Şi cum spunea şi Dostoievski: "Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima"!

miercuri, 19 decembrie 2012

FLUTURAŞUL SALVATOR

          Una peste alta aseară am mers la spital pentru a începe tratamentul injectabil. Şi dacă tot eram acolo şi am mai prins un medic pediatru am profitat de acest lucru. Ştiţi cum este atunci când mergi la un alt medic pentru second opinion, mai mult din disperare, şi nu la sfatul medicului curant. E! şi ca să vezi părerile erau împărţite, că odată ce a făcut stomatită nu se mai prescrie un alt antibiotic sirop, ci se trece direct pe injectabil. Hm, ce să mai zic şi eu ne-a dat schema de tratament şi am plecat la urgenţă să ne înţepăm. Şi ne-am ales cu ampicilină şi gentamicină 3 zile, vineri la control, ce angină pultacee o fi avut fata mea că nu se lasă dusă aşa uşor.
         La urgenţă alt borş de peşte, o asistentă singurică, cam tinerică, că are de completat câteva formulare, că e cam mică pacienta, şi am stat şi am aşteptat. Bine că a nimeritt din prima vena, că de plâns nu aveam cum să scăpăm. Şi fetiţa nostră şi atunci când plânge este amabilă, mă ruga printre lacrimi să-i dau jos branula  şi să mergem acasă. În zadar erau explicaţiile mele şi basmele despre fluturaşul de la mână care a băut apa cu seringa, nici nu voia să-l vadă în ochi. Tot mişmişul era că trebuia să rămânem internate, căci nu ştiu cine şi unde a dat o lege care nu mai  permite tratamentul injectabil ambulatoriu. Dacă era ceva mai grav poate, dar cum ea avea doar gâtu roşu şi gingiile inflamate, nu puteam zace în spital pentru o injecţie la 12 ore.
         Când am ajuns acasă de fiecare dată când privirea i se intersecta cu mâna începea să plângă de mama focului şi orice promisiune şi planuri i-aş fi depănat, nimic nu o alina, avea o ciudă pe mână şi voia să o elibereze cu orice preţ. Toată seara a stat cu mână în aer de zici că era ruptă nu cu branulă, am privit toate desenele preferate pe laptop şi am reuşit să adormim uşor. I-am pus un ciorap pe mână ca să nu aibă accidente pe timp de noapte, i-am făcut câteva găuri ca să nu traspite mânuţa, după ce m-am maimuţărit în toate felurile cu cealaltă pereche pe mâna mea, şi aşa a acceptat foarte greu, mai mult forţat. Şi-a sprijinit mâna pe gâtul meu şi i-am spus să doarmă liniştită, că am eu grijă de mânuţă. A dormit ca de obicei, s-a foit, s-a trezit la ora 3, nu a vrut nici apă, nici pipi, dar i-a luat o oră să adoarmă, iar mie două. Şi-a smuls şoseta de două ori, dar a văzut ea că nu se poate fără, s-a lăsat păgubaşă.
        Dimineaţa o găseşte somnul căci dacă se trezeşte noapte de numără oile, e somnoroasă, s-a trezit instant când a venit asistenta. Am liniştit-o că doar îi dăm apă la fluturaş, da tot a plâns, deşi spunea chiar ea cu guriţa ei că nu o doare mâna. Apoi am bandajat-o căci nu o puteam lăsa singurică o clipă căci trăgea de toate alea, peste zi s-a mai relaxat, mai ales după ce am colorat, a uitat de toate durerile. O jenează faptul că este mâna dreaptă şi îi este cam greu să acţioneze cu stânga la orice mişcare, dar e singura mână cu venă bună, ştiu de când avea 7 luniţe şi i-am tot spart toate venele până i-am găsit capătul.
       Guriţa este în refacere, gingiile se retrag uşor de pe dinţi, bubiţe destule încă, dar nu disperăm, evităm alimentele tari şi mari şi acide. Bea paharul de iaurţel cu banană cu paiul ca niciodată până la capăt şi mănâncă toate produsele ei preferate, chiar dacă riscăm să fie zilnic aceleaşi.
      Aşteptăm ziua de vineri mai tare decât ziua de Moş Crăciun, de ea depinde sfârşitul acestui roşu în gât atât de devastator. Azi am făcut cumpărături, parcă mi-am mai revenit, sper ca viaţa nostră să reintre pe făgaşul ei normal cât de curând, se apropie Crăciunul şi vom avea un Crăciun la ţară, primul din viaţa ei pe uliţele satului românesc, cum au fost toate din copilăria mea.








marți, 18 decembrie 2012

MINTEA MOLDOVANULUI CEA DE PE URMĂ

         
         Crăciunul se aproprie cu paşi repezi, însă noi ne mişcăm în reluare. N-am cumpărat încă nimic, nici de- ale gurii şi nici cadouri, pur şi simplu pe moment nu-mi stă capul la aşa ceva. Vizita de ieri  la medic ne-a tăiat tot elanul:
- Stomatita în floare tratată cu glicerină cu stamicină, scaunele moi si gâtul încă destul de roşu persistă de la o intoleranţă a organismului Dariei la antibiotic, recomand încă 3 zile de alt antibiotic şi dacă stomatită persistă sau se înrăutăţeşte renunţ la antibiotic pentru gentamicină.
-Hm...ce să mai zic şi eu...o vorbă din popor răsună în capul meu pe un ton impunător: "Mintea moldovanului cea de pe urmă...".
       Noul antibiotic este Zinnat, mai rău la gust decât Klacid şi 6 ml, i-am administrat cu chiu cu vai 2 doze şi azi pe la 11 am tras o privire fugitivă prin gura fetiţei mele şi m-am îngrozit ce am văzut. Gingiile s-au inflamat de zici că mai au un pic şi crapă şi abia de mai zăreşti dinţii prin gură. Bubiţe peste tot prin cerul gurii, pe limbă, prin spatele dinţilor, apocalipsa...de ieri până azi s-a accentuat stomatită. Îmi pare aşa de rău, dar când se trezeşte mergem la spital să-i punem branulă şi să începem tratamentul cu gentamicină.
      Nici nu mai ştiu ce simt, îmi vine să plâng, dar nu-mi permit, cineva trebuie să fie tare şi dacă nu eu, atunci cine. Vine în braţele mele şi se gudură ca o pisică şi n-aş vrea să-mi citească pe chip nefericirea şi neputinţa ce o port în suflet. Şi iar îmi amintesc că e doar o răceală, nu trebuie să devin melancolico-dramatică, sunt lucruri trecătoare care pleacă şi revin, nu le putem ocoli, trebuie să le înfruntăm.
      Şi totuşi se apropie Crăciunul, nu-mi doresc decât sănătate, că restul (lucruri trecătoare) le dobândim pe parcurs.

duminică, 16 decembrie 2012

CEALALTĂ FAŢĂ A EXPERIENŢEI

         Cum e viaţa de părinte, dar cum e cea de copil...Afară e lapoviţă, însă ninge liniştit, chiar foarte frumos, mai sunt mai puţin de zece zile până la Crăciun şi eu azi dimineaţă umblam buimacă prin oraş culmea nu după cadouri, ci prin farmacii. Suntem în a 4 zi de antibiotic şi deja avem gura plină de afte (stomatită sau candidoză), mănâncă foarte greu şi îmi tot aminteşte că are buba în guriţă să o dau cu cremă. Şi-ar băga mâna în gură şi până la cot dacă ar simţi o îmbunătăţire, i-am spus că soluţia de Glicerică Boraxată pe care o folosesc este o cremă care o va face bine şi se intinde frumos în pat şi aşteaptă alinarea.
        Zâna Daria cum o alint rezistă, a mâncat oul fier cu o felie de pâine fără să respire, căci este gustarea ei preferată pe care nu o putea refuza, a mai mozolit un coşuleţ cu vişine de zici că era roz bombon pe obrăjori, pe mâni, peste tot, ciorbiţa pasată ca altă dată din fragedă pruncie a strecurat-o printre dinţi şi a invocat imediat durerea şi s-a scos. Avem o fetiţă foarte amabilă, nici nu ştiu de unde le mai scoate, te refuză politicos:
- Nu, me! (mulţumesc)
       Eu m-am specializat, am luat o linguriţă de plastic cu coada mai lungă cu care îi feresc limba prin gură şi număr aftele, le tratez masând uşor zona cu degetul îmbibat în glicerină, chiar am zărit şi gâtul, nu mai e sângeriu, are o culoare mai pământească, un vişiniu şi chiar nici umflat nu mai este. Azi am aflat că şi glicerina este de mai multe feluri, ca să vezi:
  1. Glicerină Boraxată (clasică);
  2. Glicerină Boraxată cu Propolis şi Gălbenele (am găsit-o la plafar şi chiar dacă scria nu copiilor sub 3 ani 2 tratamente locale zilnice nu omoară pe nimeni);
  3. Glicerină cu nistatină;
  4. Glicerină cu stamicină ( ultimile două nu mi s-au recomandat pentru copilul mai mic de 3 ani).
        Şi parcă azi nu-i mâine să mergem la doctor să ne mai bucure un pic, că deja ni s-a făcut gura pungă. Uite că de data aceasta Klacid ne-a arătat cealaltă faţă a lui, ne-a tratat până ne-a îmbolnăvit şi stau numai cu gândul la ce ar fi fost  dacă aş fi folosit totuşi gentamicina care zace undeva pe un raft în dulăpiorul cu minuni.
       Şi când mă gândesc ea copila oare ce simte, pe lângă toate amărăciunile şi usturimile de la/şi după antibiotic?! Viaţa este un întreg format din experienţe, dureroase, ulceroase, sângerii, neplăcute, amare, acre, pădureţe, şi totuşi fără ele ar fi prea monotonă şi fără vlagă, bine ne este dacă luăm aminte de ele.
      

vineri, 14 decembrie 2012

CUM E VIAŢA DE MAMĂ

         Nici nu ştiu despre ce să scriu prima dată, căci în capul meu este un talmeş-balmeş de gânduri, iar în suflet un amalgam de sentimente. O să fac o listă cronologică a evenimentelor pentru a pune cap la cap întâmplările din ultima perioadă.
          Marţi seara, 11 spre 12 decembrie a făcut Daria noastră febră, mare, mică, nu ştiu căci nu ne-a lăsat să o măsurăm şi nu am insistat, căci şi aşa avea destule necazuri. I-am administrat ibuprofen la 8 ore şi febra reapărea pe timp de noapte in rest nici un semn de răceală sau ceva, decât un scaun diareic tot în noaptea cu pricina.
        Tot marţi seara a nins pentru a doua oară în acest sezon, tot cod galben şi pe la 4 dimineata stăteam la geam cu Daria în braţe, care era înfierbântată şi urmăream cum ninge viscolit, ningea lateral, cred că ningea la Focşani şi zăpada se aşeza pe la Goleşti, din cauza vântului puternic.
       Miercuri se anunţa a fi ziua de naştere a lui Cristi, după o noapte furtunoasă de febră şi viscol copilul era în apele sale, nici un semn, nici o urmă de răceală, veselă, zglobie, mâncăciosă, vorbăreaţă. N-am sărbătorit cu mare fast, căci ne cădeau  ochii în gură de somn şi am fi dat orice pentru a sta în pat pentru o moţăială, o oră de somn pentru fiecare ochi în parte. Miercuri noapte iar febră, iar nesomn, iar ibuprofen dimineaţa fresh toate erau vechi, copilul se simţea bine, noi somnoroşi, nimic nu ieşea în evidenţă.
        Şi cum vine weekendul am zis să mergem la doctor ca să nu avem totuşi surprize, căci febra e totuşi un simptom pe care nu-l poţi neglija. Şi cum doctoriţa pediatru era în concediu, la cabinetul particular nu a răspuns nimeni, ne-am decis să-i facem o vizită doctoriţei de familie. Şi când colo surpriza zăcea în gât într-o pungă de puroi, să vezi şi să nu crezi ce "roşu în gât" avea fetiţa nostră. Mi-a spus să mă uit şi eu, am înlemnit când am zărit un gât roşu cu striaţii de sânge şi umflat de nu se mai zărea capătul. Ne-a dat antibiotic sirop  fără discuţii şi argumente, chiar a trecut şi gentamicină şi schema de tratament pe reţetă, dacă cumva nu mai poate înghiţi pe gură nimic. Am rămas mască, şi noi stăteam liniştiţi şi copilul se dădea de ceasul...Uneori e mai bine să îi curgă nasul, să tuşească, decât să aibă febră şi tu să nu ştii ce zace pe la ea prin gât. De acum înainte în trusa de prim - ajutor o să am şi o spatulă din aia de uitat în gât ca să stau liniştită.
       Antibioticul dacă s-a nimerit fără căpşuni este foarte rău la gust, zici că mesteci nişte sâmburi de lămâie între dinţi, mai amar decât orice revărsare de fiere, la 00.00 când trebuia să îi administrăm doza a plâns de somn, de gust, de rău şi n-am reuşit să-i strecurăm decât 2 ml din 4ml, aşa că am amânat până dimineaţă. La ora 8.00 i-am îndesat linguriţa de sirop pe gură, i-am pus biberonul cu lapte în mână şi a trecut.
       Astăzi a făcut diaree de două ori, i-am preparat un pilaf cu cărniţă, şi aştept să treacă timpul. Luni mergem la control să vedem în ce stadiu de refacere este gâtul. Mi s-au spulberat  toate aşteptările de la tratamentul de imunizare, la o lună după ultima lună de răceală să facă cea mai gravă formă de răceală, care este angina pultacee, care este mai periculoasă decât orice formă de pneumonie.
        Deschid dulapul cu medicamente şi privirea mi se opreşte la fiolele de gentamicină, stau şi mă gândesc în faţa lor ca lângă o icoană, închid cu grijă dulapul şi mă rog mai departe să treacă timpul, să treacă gâtul, să treacă repede şi uşor, ca un coşmar, să rămână doar o amintire.
          Spiritul Crăciunul se întremează uşor-uşor, când mai ies în oraş îi spun că merg să-i cumpăr un cadou şi mă aşteaptă la uşă şi mă întreabă când vin:
- Caiou pentu mie?
          Nu văd decât orizontul şi mă hrăneasc cu speranţă, până la urmă nu este decât o răceală, bine că am dat de ea la timp, şi tot bine ne este căci e trecătoare. Data viitoare promit să fiu mai puternică, sunt conştientă ca va exista, poate la anul sau la mai mulţi, însă tot ce te doboară, de ridică mai puternic, pe noi ca părinţi, pe ea ca om în devenire.

    PS:
Moşule vezi că pe ultima sută de metri cred că mi-am schimbat lista de dorinţe, o să vreau o trusă de doctor adevărată cu un stetoscop şi o spatulă de căutat în gât,  pentru liniştea mea de mamă interioară şi ce mai vezi cu ochii.

duminică, 9 decembrie 2012

PRIMA NINSOARE, SUZI ŞI ALEGERI

       
        Afară ninge viscolit în casă confortul termic nu scade de 23 de grade. De dimineaţă am savurat câteva tablete de ciocolată în timp ce priveam a nu ştiu câta oară filmul "Singur acasă", şi de fiecare dată cu aceeaşi plăcere. Copilul se află undeva prin casă, umblă parcă zbuciumată dintr-o încăpere în altă, îmi spune că îi este foame la fiecare 30 de minute, refuză ciorbiţa după ce a mâncat toţi cartofii din ea şi se scuză că pâinea este acră, dar ar mânca cu mare plăcere câteva bucăţi de cărniţă cu/fără pâine. Şi dacă nu îi este foame vrea să coloreze:
- Mami, eu colorez!, fără a avea un ton rugător, ci ca pe o comandă fără drept de refuz, căci mai târziu de cinci minute începe: "te ioc, mami, eu tuies!" şi se uită cu ochii ăia de pisică blândă la tine şi nu ai cum să o refuzi. Colorăm cu tempera, da ştiu ne mai lipseşte pânza...pentru că ea este atentă, da tot se murdăreşte şi nu ştiu cum aş reacţiona dacă pe parchet ar zăcea o baltă de apă sau una colorată chiar pe covor. Aşa că tempera ne scapă de chin, îi pun pe paletă puţină culoare, puţină apă şi nu o las nesupravegheată, căci totuşi nu vreau nici tempera pe podea şi colorăm tot ce găsim, foi, tuburi de la hartie igienică, etc. Acum suntem în tendinţe,  îi desenez un brad şi îl împodobim cu toate culori, nici nu ştii ce pictoriţă zace în ea.
       Dimineaţă când face ochi are obiceiul să se furişeze din pat şi să cutreiere casa în vizită prin celelalte dormitoare. Uşa este cea care o ţine în loc, nu are destulă putere să o deschidă şi începe rugător a striga: "Baba, hai!", să vină buni să-i deschidă uşa. Ridic capul de pe pernă cu ultimele puteri şi îmi face semn să-i deschid uşa să evadeze, nu m-ar fi deranjat să mă dau jos din pat, dacă ar fi şi uşa mai cooperantă. În timp ce mă ridic trag repede o privire pe geam şi îi spun:
- Mami afară a nins! Vină să vezi zăpada.
-Da! paha, spune ea mirată ţinându-mă strâns de după gât.
      M-am trezit, mi-a zburat şi somnul şi tot şi ziua era abia la început. Printre jucăriile strecurate în sacoşa de jucării alese de Cristi din sacul cu jucării pentru cele 3 săptămâni de petrecut la bunici, s-a nimerit şi păpuşa Suzi. Toate păpuşile ei de până acum aveau acelaşi nume, pentru că ea nu a folosit niciodată suzeta şi fără nici o legătura cu aceasta, îi botezam păpuşile de cârpă Suzi. Şi de când a descoperit-o printre jucării tot îi zice Suzi în sus, Suzi în jos, Suzi la baie, Suzi la nani de zici că e prietenă de ea la cataramă, nici n-ai bănui că săraca de ea a zăcut până acum prin sacul de jucării uitată parcă acolo de soartă. Şi ce o mai pupă de noapte bună şi o înveleşte cu plăpumioara şi o şterge cu grijă când merge la baie şi ar băga-o şi în farfuria cu ciorbă să mănânce mai mult şi bine, dacă nu o uită pe undeva pe jos. Să fie oare acesta începutul a ceea ce se numeşte jucăria preferată? 
      Abia a reuşit să adoarmă la prânz de grija ei, după ce a tot mozolit-o în braţe, m-a cuprins neliniştea de oră târzie şi i-am sugerat să mi-o dea pe Suzi să o alăptez. Însă după nici 5 minute mi-a smuls-o de la piept şi a adormit liniştită cum îi este felul de altfel. 
      Afară e o vreme de stat în casă şi de făcut copii...cine îşi mai doreşte. Vremea e numai bună de a scotoci prin cămară, să mănânci ce mai ai pe acolo cu mămăligă, dacă nu ai chef să ieşi afară după pâine. Astăzi sunt alegeri parlamentare, nici vremea nu ţine cu deputaţii şi senatorii, cel mai probabil alegerile vor fi suspendate şi programate pentru o zi fără ninsori. Eu dacă nu aş coborâ nici pentru o pâine, sigur nu cobor în ruptul capului nici pentru un vot. Şi spun aşa din nostalgie, că nici pe vreme bună nu mă prea încântă să merg, că nu prea am de unde alege din păcate. Prima ninsoare a fost anunţată ca fiind cod calben de ninsori, însă tot prin surprindere ne-a luat, noroc că la noi nu e zăpadă mare, în comparaţie cu alţii care nu au nici curent şi zăpada e până la glezne şi le-a căzut şi reţeau telefonică.
     
        

joi, 6 decembrie 2012

2 in 1

          Astăzi este o zi specială, o zi minunată ca toate zilele de altfel, noi sărbătorim dublu, şi pentru Moş Nicolae şi pentru că e ziua onomastică a Dariei Nicoleta, ziua îngerului păzitor cum se spune în ortodoxie. E foarte frumos că poartă şi acest nume, nu numai pentru că primeşte multe daruri de la cei dragi, ci şi pentru faptul că Sfântul Nicolae este un sfânt special, exact ca şi ea. La Sfântul Ierarh Nicolae se roagă fetele sărace şi cinstite care vor să-şi întâlnească jumătatea şi nu numai, toată lumea pentru toate dorinţele lor cele mai arzătoare. Eu m-am rugat la el acum  4 ani să ne dăruiască un îngeraş, iar atunci când dorinţa mea a prins viaţă, nu am întârziat să o numesc în cinstea lui.
         A poposit şi la noi Moş Nicolae, aşa cum i se mai spune în popor, pe meleaguri vrâncene al  treilea an consecutiv,  şi-a lăsat darurile pe holul apartamentului, nu avem şemineu, nu avem horn, presupun că a trecut prin pereţi, aşa ca fantomele. Înainte de sărbători avem obiceiul de a curăţa casa, ieri am curăţat cu mare atenţie ghetele şi dulapul unde stau, ca nu cumva să ne ocolească moşul cel bun. Ghetele în mare parte erau curate, căci erau noi, şi la mulţi dintre copiii lumii moşul a lăsat un semn în ghetuţe exact ca la noi, fie că ele erau pe hol, pe geam, pe sobă, sub şemineu, etc.
          Dariei i-am spus de ieri că mâne vine un moş bun care va lăsa noaptea dulciuri în ghetuţe, cadourile le primise toată săptămăna. Cum a deschis ochii i-am spus "La mulţi ani!" şi i-am amintit de ghetuţele care musteau de dulciuri. A chiuit de bucurie exclamând "yupi!" şi a început a aduna toate dulciurile de prin toate ghetele, până i-am făcut semn că nu toate sunt ale ei, intrase într-o stare de euforie deja. Ştia deja că vor fi multe dulciuri pentru că în mare parte este o copilă bună, înţelegătoare, darnică, specială aşa cum e felul ei natural de a fi.
         Dacă în marea majoritate a localităţilor din ţară moşul bun a venit cu sania, la noi nu a fost cazul, cum vantul bate de obicei în acest ţinut, cred că a folosit un balon de aer. În orăşelul copiilor nu am ieşit azi pentru că e totuşi ger, am ales să mergem la locul de joacă de la mall, pentru prima dată, căci am vrut bucuria să fie din plin. Ne-am jucat până la epuizare, adică eu, căci Daria ar mai fi stat un pic cum zice ea, dar am făcut o febră musculară ca după un maraton.
        Am discutat pe îndelete despre felul în care soseşte moşul, cum arată, ce aduce, cât şi despre dulciuri şi jucării, scopul a fost să o pregătesc pentru cele ce urmează încă, brad, globuleţe, colindători, moş roşu cu barbă albă, ca nu care cumva să plângă în vreuna din zilele în care toate cele enumerate mai sus  rup zâmbete de pe chipurile angelice ale celor mai dulci fiinţe pământene. Şi poate cel mai important lucru care ne ajută să înfăptuim în aceste momente sărbătorile sunt bucuria de a dărui, nimic nu este mai mângâietor decât să aduci veselie în sufletul celor pe care îi iubeşti şi nu numai, filantropia este secretul  vieţii dulci şi lungi.
       


oau! yupi!


O, brad frumos de mare!




chiar dacă nu eşti mare brăduţule, eşti special ca şi mine!




duminică, 2 decembrie 2012

FEBRA CADOURILOR ŞI NISCAIVA MUCI

        
       Am poposit în ţinutul vânturilor şi a ceţii care este Focşani. Toate-s vechii şi nouă toate, iar am răcit şi am intrat în febra cumpărăturilor de sărbători, cadouri, jucării, prostii. Îmi pusesem toată nădejdea în bronhovaxom, dar e prematur încă să trag o concluzie, abia suntem în mijlocul rundei a doua, aşa că nădejdea încă o mai păstrez. Am înţeles din dinscuţii că mai poate face nişte muci, şi doar atât, aşa că tind să cred totuşi că suntem pe calea cea bună. Coincidenţă sau nu din ziua în care am început dubla doi de tratament a început "mami buta,buta!", o doare burtica şi îmi cere insistent ceva de ronţăit direct după lăptic. Doamna doctor m-a asigurat că nu are cum să o doară de la tratament, nu a auzit în atâţea ani de experienţă profesională  dureri de burtă de la bronhovaxom. Nu am cu cine să mă cert, duc o luptă interioră cu mine însămi, în jurul creierului meu se rotesc câteva cuvinte: răceală (muci, vomă, tuse, siropuri, aerosoli, spray), iar durerea de burtă îngenunchează în faţa lor.
        Azi am fost la mall în cercetare, pe post de asistenta moşului Nicolae, cu copil cu tot, i-am achiziţionat o jucărie pe care nu am împachetat-o şi nu o pot păstra până la ziua ei, mi se pare o barbarie să ţii o jucărie câteva zile ascunsă undeva, las-o să se bucure de ea multe zile, de astăzi şi mult timp de acum încolo. M-am luptat cu teancurile şi rafturile tixite de jucării, am exclus din ele după vârstă, după preţ, după ...la un moment chiar m-am şi blocat, nu ştiam ce Dumnezeu să aleg, şi am ales această tabletă de jucărie căci era la reducere şi era şi în limba română, restul preţurilor erau încă exagerate pentru un salariu minim pe economie şi o mamă casnică. Când ne-am permis nu am zis nu, însă acesta nu va fi singurul cadou, o să-i cumpăr neapărat şi o trusă de doctor din oraş căci este fană doctoriţa Pluşica, şi ce mai văd cu ochii, o prostie de telefon fix de jucărie, pe care tot pune mâna atunci când mergem la târg şi vorbeşte serios la el: "Aio!", chestii banale care o fac să se bucure până în măduva oaselor.  Ea la momentul actual nu îşi doreşte decât să coloreze cel mai mult cu acuarelă, apoi carioci şi dacă primele două se termină foloseşte şi creioanele, însă doar aşa de nevoie.
      Însă cel mai mult şi cel mai mult şi-ar dori fetiţa noastră să fim toţi împreună, de Sfântul Nicolae ne punem dorinţa aceasta pentru Crăciun, moşule ia aminte!

miercuri, 28 noiembrie 2012

VINEREA ALBĂ

      Rutina noastră zilnică a fost perturbată de virusul Poliţia Română şi niscaiva chestii blănoase, mici, grizonate şi cu codiţe, care fac parte din efectele secundare ale vieţii de la ţară. Vineri dimineaţa când toată lumea intrase în febra Black Friday, eu încercam subtil să arunc o privire asupra aşa-ziselor reduceri online, şi după ce m-am plictisit de site-uri blocate, am zis să mai citesc câte ceva pe ici-colo pe net. Însă după nici câteva pagini web răsfoite antivirusul mă anunţa că am un virus în sistem şi îmi dădea obţiuni să aleg cum să scap de el: delete ori quarantine sau remove. Dar nu am apucat să bifez ceva căci pe ecran mi-a apărut mesajul Poliţia Română scris mare şi colorat, iar în dreapta poza mea, poză făcută la minut, chiar puţin încruntată, căci deja mă cumprinsese acea nelinişte că laptopul meu ar avea de suferit. 
      Spre norocul meu auzisem de acest virus şi într-un fel sau altul eram la curent cu ce se mănâncă, dar am reacţionat ciudat, căci în următoarea secundă am închis laptopul de la buton. Aş fi vrut să-i fac măcar o poză, m-am speriat mai mult pentru faptul că aici la capătul drumului negru de asfalt  găseşti zidari, faianţari, lemnari, sobari, însă de programatori sau informaticieni mai rar sau deloc. Odată ce închisesem din instinct laptopul de la buton încălecasem pe calul trojan, apoi am tot deschis şi închis să văd ce se mai întâmplă din curiozitate, aşa ca musca aia din lapte, până a luat-o calul la galop. Se deshidea, însă în următoarele secunde îmi apărea o pagină albă şi nu mergea nici o combinaţie de taste, pentru mine vinerea neagră devenise albă virusată. Nu-mi mai apărea mesajul în care mi se cerea să plătesc o sumă de bani pentru deblocare, dar eram conştientă că fără o formatare nu aveam cum să scap de foaia albă care îmi controla sistemul de operare. Şi chiar de aş fi vrut prin absurd să achit acea răscumpărare, internetul meu 3G pe Usb stick a fost un impediment, căci nu mai puteam conecta laptopul la internet iar mesajul nu mai era vizibil.
      L-am aranjat în geanta lui şi a stat pe raft câteva zile bune până am găsit pe cineva care auzise de acest virus. Noi am auzit la TV de virus, şi dacă nu descărcăm şi nu umblăm pe site-uri deocheate, nu aveam nici o frică, nu ni se putea întâmpla chiar nouă. Noroc că şcoala mai are şi profesori de informatică, după ce ne-am certat ca chiorii o săptămână pe televizor, am decis să ducem laptopul la doctor, eram conştienţi că nimeni pe rază de "n" km nu-l va formata aşa cum o face băiatul de la Focşani la care mergem de fiecare dată, şi el şi noi avem un şablon de programe, şi cum până mergeam la oraş mai erau mai mult de două săptămâni, am ales varianta de mijloc. 
      Nu mai subliniez faptul că laptopul nostru de-a lungul timpului a suferit mai multe defecţiuni minore, la ultima formatare chiar ne-a subliniat faptul că e pe ducă şi mai are 6 luni sau poate 2 ani în plus faţă de memorabila sa vârstă de 4 ani de viaţă. În rest chestii minore ni s-a stricat încărcătorul de vreo 3 ori şi am şi unul de rezervă şi cea mai banală dintre toate este că ni s-a stricat cheiţa cu care îl deschidem, adică putea să se strice orice altceva, numai nu chestia aia mică de plastic. Am rătăcit-o prin casă de "n" ori, am tot regăsit-o de fiecare dată, de data aceasta ne-a pierdut-o informaticianul, mai bine dădeam 50 Ron la servisul care ne ceruse acest preţ pe una nouă şi eram mai liniştiţi. Laptopul l-am primit intact, devirusat, merge extrem de greu, dar decât deloc, mai bine şi aşa, astea sunt dezavantajele provinciilor, lipsa profesioniştilor, în rest, sănătate curată viaţa la ţară. 
     Însă când am simţit că avem şoricei în bucătărie am avut un şoc mai mare decât cel simţit la apariţia virusului pe laptop. Nu am intrat în bucătărie vreo 3 zile, nu am gătit, am mâncat tot ce am avut prin cămară, ba chiar am făcut şi foamea, dacă era Cristi plecat pe undeva. Mi-am făcut curaj de câteva ori să intru şi dacă apare să-i zic şi să-i fac, dar după vreo cinci minute mă retrăgeam ruşinos şi plină de frică în dormitor. Atunci mi-am amintit că noi la ţară la mine acasă dintotdeauna am avut pisici, şi nu pentru că mă rog ne luase mama un animal de casă sau pentru calmarea persoanelor mai anxioase din familia nostră, erau stric pentru vânătoarea de şoricei mai mici, mai mare, de toate naţiile. Primul lucru pe care l-a făcut Cristi a fost să pună capcane, şi am scăpat de cei din bucătărie în timp ce eu încă visam la o pisică, însă cred că varianta mea va fi valabilă pe termen lung, căci şoriceii din mansardă încă îşi mai caută naşul. În ziua în care m-am convins că nu mai avem nici un oaspete prin bucătărie am gătit vreo 3 ore, am mâncat cât pentru toată săptămâna şi nu m-aş fi gândit vreodată că un şoricel mic şi amărât şi un virus cal trojan mă vor putea duce la gândul că viaţa la oraş e mai simplă şi uşoară decât cea de aici din capătul judeţului.
     Toate aceste evenimente din ultima vreme mă duc cu gândul la ce prostii am ajuns să-mi fie frică de un şoarece, care e mai mic decât mine de multe ori şi nu se va întoarce niciodată înapoi să mă muşte ca un câine, mai degrabă ar face infarct şi de un amărât de virus trojan, lucruri trecătoare, sănătoşi să fim că temeri banale vom avea toată viaţa.

PS: Între timp a regăsit şi domnul informatician cheiţa, e ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân.

duminică, 11 noiembrie 2012

DOI ANI ŞI DOUĂ LUNIŢE

         ...au trecut de când ai apărut în viaţa noastră care a devenit plină şi elastică,  în care nici o zi nu seamănă cu alta, doar simţi şi te înfrupţi cu micile bucurii ale ei, care sunt mai dulci decât mierea de salcâm, mai lungi decât o zi de vară.
        A crescut...e ca o pâine de la ţară mare, caldă, pufoasă, gustoasă pe care nu poţi decât să o săruţi pe obrăjorii bucălaţi, să o mângâi pe căpuşorul plin de zulufi mai mici, mai mari, unul mai ondulat decât altul, să o strângi la piept în timp ce închizi ochii şi apleci capul pe spate de bucurie.
       Vorbeşte încontinu, uneori şi atunci când doarme, pune întrebări, face afirmaţii, îşi exprimă gânduri, dorinţe, idei pe limba ei cu încrucişări de litere şi silabe rupte de conţinut, şi totuşi ne înţelegem atât de bine. Ne rupe aproape zilnic câte un zâmbet de pe buzele noastre mari şi mici, şi groase şi alungite, care uneori ne ia pe dinainte. Ne-a cultivat răbdarea şi dragostea până am ajuns la cea mai înaltă treaptă, nici nu credeam că acea stare de euforie poate fi simţită de inimile oamenilor, mai ales a părinţilor.
      Combină acuarela cu plastilina, apoi mai adaugă o pată de culoare cu cariocile, nişte ghinde, câteva castane, o frunză două  şi opera  de artă devine una emblematică, îşi admiră până şi unghiile colorate din grabă ca pe o lucrare a unui pictor celebru.
     Ascultă seară rugăciunea dinainte de somn cu acelaşi interes pe care îl arată şi la poveştile cu căpriţe, cucoşi şi fete frumoase şi harnice. Se închină copilăreşte pe lângă toate bisericile pe lângă care trece zilnic sau nu, de e frig sau chiar picură din ceaţă, de se grăbeşte sau îi este foame. Îngenunghează în timpul slujbei în acelaşi timp cu toată lumea şi mă îndeamnă şi pe mine, în cazul în care întârzii să o fac. Sărută toate icoanele din biserică sau nu, de pe unde îi sar în ochi, în maşini, pe la tarabele de la târguri. Rabdă o foame de lup până se împărtăşeşte bucuroasă şi pofticioasă pentru ce urmează să înfulece, se miruieşte la sfârşit în biserică stând în rând cu toată lumea, chiar şi de câteva ori, e singura coadă la care nu s-ar plânge că stă. Este darnică şi bună, împarte şi cu alţii dacă are ceva ce şi ei i-ar plăcea să-i dea cineva, îmbrăţişează cu mare drag copiii mai mari, pe cei mai mici îi mângâie mlădios pe tălpi în semn vădit de dragoste şi de protecţie.
      Îşi croieşte drum cu prioritate în locurile în care îi place să fie atunci când suntem pe afară, îmi arată direcţia şi locul imediat ce vrem să o luăm în altă direcţie şi ştie pentru fiecare loc ce aşteptări are de la el, ştie de unde facem rost de prăjituri gustoase şi proaspete, de unde cumpărăm fructele şi legumele, unde hrănim porumbeii, desigur unde este locul de joacă şi întâlneşte o sumedenie de copii, de pe unde culegem flori sau castane, frunze sau ghinde, locuri care îi aduc în suflet doar bucurii şi plăceri copilăreşti.  
    Se ruşinează şi se împleticeşte în picioarele mele când vorbim cu cineva pe care nu l-am mai întâlnit şi de obicei nu are chef de vorbă după ce se trezeşte din somnul de la prânz, nu zâmbeşte şi nu socializează fără nici o excepţie. Are poftă de mâncare cât pentru patru oameni, dar nu mănâncă orice, doar cu aromă de vişine şi/sau fără, în rest în mare parte fără pâine sau o mănâncă separat la sfârşit dacă mai poate şi dacă ar creşte ouă în copaci s-ar îmfrupta din ele în fiecare zi la toate cele cinci mese. Îi place să mănânce singurică şi foarte elevat, până şi bucăţile de măr le înfige în vârful ascuţit al fruculiţelor şi le mănâcă ca pe o delicatesă, iar biscuţii îi consumă cu linguri, linguriţe, mâini, din bol atent şi sorbind câte o îngiţitură de apă după fiecare îmbucătură. Atunci când răbdarii noastre îi  crapă vreo siguranţă alegem să o hrănim noi, cu lingura sau furculiţa la măsuţa ei mică de lemn. De altfel se urcă cu uşurinţă în braţele oricui dacă are o farfurie cu mâncare în faţă şi nu refuză nici o măsură până nu îşi umple burtica goală.
      Spune cu toată încrederea "tanom", adică "pardon" dacă îi stă cineva în cale sau întâlneşte un altfel de obstacol, spune "mulţumesc" pe limba ei atunci când îi întinzi ceva în timp cei spui "poftim". Se supără repede, dar râde din tot sufletul când îi imiţi supărarea şi îşi dă seama că nu a fost decât un moft nevinovat. Jonglează cu nişte lacrimi uscate de la unul la altul, atunci când unul din noi o ceartă sau îi spune ceva pe un ton mai puţin plăcut. Nu mă mai strigă "mami!", acum exclamă "mama mea!" şi mă mângâie şi îmbrăţişează ca pe o comoară în timp ce îşi lipeşte faţa ei caldă şi fină de pieptul meu. Nu mă contrazice niciodată, chiar mereu cădem de acord, însă pe parcurs îşi duce planul la bun sfârşit exact cum îi doreşte inimioara ei, nicidecum după cum ne era în plan. Pe tati îl strigă exclusiv "puiu" şi ştie că el este cel care pleacă dimineaţa devreme, dar mereu vine înapoi, mami este cea care pleacă rar sau deloc şi că sunt cea care sunt aproape mereu lângă ea, însă noaptea sunt cea care nu am cum să  lipsesc niciodată. 
      Ea este cea care nu  poartă ranchiună, ştie din filmele ei de desene animate că există şi oameni răi, dar ea nu se supără, îi ceartă şi chiar le explică ce au făcut greşit. Dacă o doare ceva ne arată locul necăjită şi ne propune să mergem la doctor, fie că o jenează o unghie sau o gâdilă o aţă pe sub haine. Ne ascultă burtica şi inimioara pe rând cu stetoscopul de plastic agăţat haotic în jurul gâtului, ne deschide gura şi ne apasă pe limbă cu ce găseşte la îndemână doar lung şi subţire să fie şi ne mângâie la orice văietare iese din gura noastră sau doar dacă aude cuvintele "buba", "au", "m-am lovit", "mă doare". Ne spune de fiecare dată că doamna doctor i-a făcut "măi-măi" şi ne arată şi cum a mângâiat-o pe faţă povestind cu melancolie, în semn că ei îi place la doctor şi că la plecare i-a răspuns şi ea doamnei cu plăcere "te pup". Ne tratăm rănile şi cu pupicuri, duble sau chiar unul singur este atât de puternic încât uită din prima locul unde avea lovitura. În jurul nostru nimeni nu are voie să ridice tonul sub nici o formă, mai ales la mami sau şi mami, căci ea îţi ordonă imediat să taci şi te ameninţă cu degetul dojenitor.
     Ne trezim dimineaţă când se crapă de ziuă şi cocoşii abia îşi dreg vocile, iar căţelul vecinilor latră la animalele care merg la păşunat, ea deschide ochii sau de multe ori spune printre gene: "pipi", dacă nu asta, atunci "mama mea" sau poate "puiu nu-i" sau "iui" adică lapte şi ziua abia începe. Încă nu i-a revenit plăcerea de a asculta muzică live, nu-i cântăm căci ne spune din prima "tac", i se trage de la  melodia de "la multi ani" de la ziua ei, dar avem răbdare, căci totuşi cântăm frumos amândoi. Ne alungă de lângă ea pe rând doar când i se face foame, să mergem să-i facem rost de hrană rostind "du-du" văietându-se şi arătând spre uşă  sau frecându-şi burtica în semn de foame profundă. 
       Adoarme la prânz după porţia zilnică de ciorbiţă dreasă cu desenele preferate de  prânz, mai greu, mai repede, cum ne permite răbdarea noastră şi oboseala ei. Adoră baia cu spumă, mă ajută să fac patul  şi nu se încalţă decât cu ciorapi singurică, în rest nu arată nici un semn de dorinţă măcar. Oliţa a suferit tot mai puţine accidente, îi vine să intre în pământ de ruşine dacă totuşi se întâmplă, şi nu pentru că are ceva ud pe ea, ci pentru că ştie că mami se supără dacă se  întâmplă să rateze momentul. Iar dacă se află într-un loc din care ar vrea să evadeze invoca imediat "pipi" şi ştie sigur că mami o duce într-un loc retras de ochii lumii.
      Ştie ea câte ceva, însă sigur ştie cum e să fii  iubită, dorită şi nu numai, îşi spune "bebe Dady" pentru că numele Daria este foarte greu de pronunţat pentru începători aşa ca ea şi beneficiază de un statut social special, căci ea este totuşi "fata popii!".     

miercuri, 7 noiembrie 2012

FAPTE NU VORBE

      Răsfoiam cândva într-o librărie religioasă câteva cărţi şi am dat peste o carte despre lacrimi, groasă, grea şi stufoasă, cred că avea peste o mie de pagini şi mă întreabam în sinea mea oare ce ar fi putut scrie autorul în atâtea pagini despre banala lacrimă. Era un tratat de teologie în limba rusă  în care se descifra toate treptele spirituale şi nu numai în care te puteau purta lacrimile...ceva absolut  profund.
     Este politicos să folosim expresia: "sărut mâna!" de fiecare dată ca şi  formulă de salut sau de mulţumire adresată unei femei sau unei persoane mai în vârstă sau ca şi  formulă de salut adresată preoţilor. Dar nu consideraţi că devine excesiv ? Sau a devenit atât de banală, încât nu conştientizaţi ce conotaţii are.
     Pentru noi moldovenii basarabeni cuvintele pălesc în faţa faptelor, nouă nu ne place făţărnicia socială sau formalismul şi falsitatea, faptele nostre vorbesc de la sine. De aceea din fragedă pruncie am fost învăţată să le sărut mâna părinţilor,  naşilor (şi în Basarabia la Sfântul Botez ai mai mult decât un naş, vreo 30 de perechi), la bunici chiar şi la preot şi  preoteasă, aşa se cuvenea să ne manifestăm respectul faţă de persoanele apropiate şi dragi nouă. Mai mult de atât preoţilor le adresai formula: "Binecuvântaţi părinte!"şi abia după ce te însemna în semnul Sfintei Crucii pe creştetul capului îi sărutai mâna cu pioşenie.
     Când am poposit pe meleaguri româneşti am observat că lucrurile astea stau puţin mai  altfel, la început îmi încântau urechile, dar pe parcurs au început să mă calce pe nervi, pentru că erau folosite prea uzual şi în cele mai multe cazuri doar pentru a impresiona sau aşa de faţadă, nu  mai păstrau conotaţia de altă dată. De-a lungul timpului am auzit numeroase expresii autentice româneşti, pe unele le-am adoptat pe altele pur şi simplu nu le-am putut accepta, din principiu sau pur şi simplu nu le puteam rosti pentru că în subconştientul meu ele aveau altă însemnătate.
     Îmi amintesc cu zâmbetul pe buze cum în primul an de facultate, mai exact în prima lună în care abia ne acomodam cu viaţa de cămin şi cea de student şi cu limba română autentică eram în autobuz mă îndreptam spre bibliotecă şi m-a întrebat cineva dacă cobor "la prima!". Eu i-am răspuns vizibil încurcată "nu", însă nu pot uita cum şi-a dat ochii peste cap atunci când m-a văzut coborând la următoarea staţie.
     Nu pot să le spun "sărut mâna!" nici persoanelor mai sus amintite pentru că în mintea mea vorbele nu valorează cât un gest.  Poate pentru că am auzit de atâtea ori această expresie spusă doar aşa de faţadă, încât mi s-a acrit de ea şi ar însemna să o rostesc fără să simt acel respect. Şi poate doar pentru simplu fapt că pentru mine faptele fac cât o mie de cuvinte.
      Şi sunt mai mult ca sigură că felul meu de a nu folosi această arhicunoscută expresie ca şi formulă de salut  îi deranjează pe cei care au fost asaltaţi până acum cu asemenea expresii linguşitoare, dar nu-i condamn, fiecare are principii proprii de viaţă, însă persoanele dragi mie şi cele pe care le respect, îmi vor aprecia calităţile care se desprind din faptele mele şi  pălesc în faţa vorbelor mieroase, aşa-zise politeţuri.

marți, 6 noiembrie 2012

AM REVENIT ACASĂ

       Am revenit pe meleaguri munteneşti, acasă. Aici este o toamnă autentică, dealuri palide cu roşu în obraji, soarele auriu reuşeşte doar să lumineze, căci nu mai are putere să şi încălzească, vântul şi norii îi strică planurile. Stăm la gura sobei şi fiecare îşi caută câte ceva de făcut, Daria se uită la desenele animate preferate, eu pe laptop, iar Cristi îşi face de lucru prin casă.
      Schimbările acestea de locuri în care stăm ne aduc numai nelinişte în sufletul nostru, pentru că fetiţa noastră le suportă tot mai greu. Am pregătit-o moral timp de câteva zile pentru mutare, dar tot fără succes, ei îi este cel mai greu să se mute, are emoţii, iar acestea ne dau doar dureri de cap. În dimineaţa cu pricina s-a trezit pe la 6.30, aşa se trezeşte de când s-a schimbat ora, desene animate, lăptic şi apoi a urmat o tură de vomă, nu aveam nici bagajul făcut încă, dar eu frecam covoare pe la 7.00 dimineaţa. Eee! am trecut şi peste asta, dar ea nu suportă să nu-i dau atenţie şi să fac alte lucruri, nu mă suportă să fac treabă, o deranjează şi se agită, şi se învârte în jurul meu şi începe ba că-i este foame, ba că vrea pipi sau pur şi simplu vrea în braţele mele. Am reuşit să fac şi bagajele cu copilul pe cap, în braţe, pe pat şi am plecat. Am reuşit să traversăm serpentinele fără stări de vomă şi panică şi am ajuns cu bine. Când şi-a văzut toate jucăriile, canalele cu desene preferate, a început a striga: "Mami, apoi!!!". Acum rămâne de interpretat ori că s-a întors înapoi la locul preferat sau vrea înapoi la Focşani, n-am reuşit să descifrez. Agitaţia a păstrat-o pentru somnul de prânz, adormea, se trezea speriată, plângea, iar adormea, se ridica din pat şi mai trăgea câte o jucărie lângă ea şi tot aşa până a adormit dusă, căci totuşi drumul fusese obositor.
       Se simte mai bine, o enervează faptul că trebuie să stea într-o singură cameră, în celelalte este cancer de frig, aşa-i la ţară iarna, dar cu o ieşire la prânz sperăm să rezolvăm şi acestă problemă. I-am explicat cum stă treaba cu soba şi a reţinut uşor că este fierbinte şi nu are voie să se apropie de ea, uneori ne ceartă şi pe noi că mai punem mâna. De acum sperăm să ne intrăm în ritmul vieţii de la ţară. Pentru puţin timp uitasem cât e de plăcut şi frumos la noi acasă, căldura sobei care dogoreşte mi-a amintit rapid de căldura din sânul triunghiului nostru familial.
        În jurul casei sunt doar copaci cu frunze de toate culorile, de parcă un curcubeu a căzut din cer şi s-a desfăcut în bucăţi mici şi multe peste dealuri. E foarte frumos toamna la ţară, tabloul din spatele curţii noastre zici că este o pictură celebră a unui pictor consacrat.
       

miercuri, 31 octombrie 2012

OCTOMBRIE-LUNA ÎMBOLNĂVIRILOR

       Mă doare fruntea groaznic de zici că am dat cu capul în ceva de metal şi-mi sună şi acum în cap  şi am un boţ în stomac de parcă am mâncat doar mere pădureţe. Şi totuşi eu nu am nimic, iar s-a îmbolnăvit Daria. Acum nici nu mai ştiu cine se simte mai rău dintre noi toţi, ea evident, căci este singura care a primit tratament. După 4 episoade de răceală şi atâtea scheme de tratament şi vomă săptămânală, siropuri, antibiotice, aerosoli şi multe altele, ar trebui să fiu "strong", să nu mă mai poată lua nimic prin surprindere, dar sunt şi eu om, am sentimente  şi puncte slabe, nu-mi place mirosul din spital, mi-e frică de injecţii şi da eu sunt fetiţa aia care o ţineau 3 să-i scoată un dinte sau îşi făcea ultima vaccinul  sau cel mai simplu fugea (cred că fii-mea simte la fel).
    Ţi s-a întâmplat să mergi  vreodată la medic şi să nu fii ferm convins că ţi-a pus diagnosticul corect sau nu ţi-a dat tratamentul corect, şi nu pentru că eşti tu vreun cadru medical şi ştii mai multe de cât medicul cu pricina, ci doar pentru că ai un feeling. Am avut senzaţia aceasta de multe ori, în multe situaţii şi cu simptome diferite, medici de diferite specializări. Acum să nu credeţi că sunt o persoana dintre cele care detestă orice doctor sau tratament, am avut şi momente în care am avut încredere că totul e ca la carte şi ne-am tratat până la vindecare, dar astăzi nu am primit de nicăieri acea stare de bine, ieşeam din cabinet mai rău decât intram.
     S-a trezit de dimineaţă ca de obicei, după o noapte în care numai s-a foit şi a tot dat din picioare şi tot s-a mârâit, a vrut la baie, a avut scaun normal şi apoi a început să se ţină de burtică şi să tot zică "pipi" la orice crampă avea. Şi-a băut lăpticul pe jumătate, i-am dat o banană să-i mai aline durerea, un covrig, i-am pus o batistă cu oţet pe burtică, nimic, se tot ţinea de burtică şi se văieta, se strângea, plângea...etc. Se făcuse palidă şi la un moment dat a vomat. Am plecat la urgenţe cu punga pregătită în caz de necesitate şi pentru că pediatra nostră era după amiază. Ne-a consultat un doctor la care am mai fost cândva în trecut, exact în momentele în care Daria îşi dădea duhul cu intoleranţa la proteinele laptelui de vacă şi el ne-a spus că este doar o indigestie să mergem acasă liniştiţi, vorba aia "toţi copii vomită". I-am mai povestit de răceala, de antibiotic cu căpşuni, fără căpşuni, că toată săptămâna trecută în timpul administrări îmi cerea încontinuu de mâncare, de praful pentru imunitate că are ca reacţii adverse dureri abdominale, crampe, vărsături, de prăjitura pe care o mâncase aseară şi doamna cofetar ne-a asigurat că e proaspătă şi nu are nimic cu căpşuni în ea, ca la final să ne zică că tot indigestie este. Însă ne-a recomandat călduros şi o consultaţie la medicul ORL, căci s-ar putea să aibă polipi, dacă tot are senzaţia aia de mucii în gât sau cel puţin aşa ni se pare nouă. La ORL ca la doctor, nu mai eram în stare să mai întreb dacă are ceva sau nu, că Daria deja intrase în starea aia de nervozitate de la injecţia de la urgenţe şi cum avea năsucul doldora de muci după ce a plâns ca trenul tot de la injecţie, nu ştiu ce o fi văzut doctoriţa, nici n-am întrebat, cert este că am primit tratament 5-10 zile pentru nas exclusiv pentru după ce terminăm cu burtica.
      Acum suntem la regim alimentar, când se trezeşte o să-i prepar nişte orez fiert, seara nişte piept de pui  la grătar şi în rest  medicamente (am fost foarte atentă atunci când le-am cumpărat să nu aibă şi căpşuni prin ele) printre covrigi şi pâine prăjită. Mă simt rău, mă simt exact cum se simte un părite atunci când puiul lui este bolnăvior, şi mă gândesc doar la faptul că dacă merg în după amiaza aceasta la pediatră, ce-mi va spune mă va da şi mai tare peste cap, pentru că eu cred că este doar o reacţie adversă la bronhovaxom.
     În aceste clipe mă simt părinte, în momentele în care copilul meu are nevoia de mine, ar trebui să mă simt la fel ca în clipele în care mă alintă, ne jucăm sau râdem, dar e mult prea greu, nu reuşesc să-i zâmbesc atunci când îmi caută privirea şi  încearcă să-mi schiţeze un surâs pe chipul ei palid.
    Mă simt atât de rău de parcă m-a călcat tramvaiul, parcă am mai spus asta,  însă eu nu am nimic, copilul meu este bolnăvior şi sper să fie bine în curând, îngeraşule ia notiţe te rugăm!

luni, 29 octombrie 2012

CADOUL POTRIVIT TIMPULUI

       Vă mai amintiţi voi oare la ce model de calculator aţi făcut cunoştiţă prima oară cu internetul?!
TABLETĂ NOVA 9.7"
        Eu da, clasa a 7-ea, anul 1997, ora de informatică, profesoara începătoare Larisa Nicolaevna (căci fusese profă de mate toată viaţa), calculator Pentium 1. După ce învăţasem din scoarţă în scoarţă informatica în regim de teorie şi atât, şcoala noastră a fost dotată cu un laborator de informatică, parcă ni se dăduse o a doua şansă, ne uitam ca după   maşini străine, dacă nu ca după extratereştri chiar. Culmea era că nu erau legate şi la internet, ştiam de existenţa lui, dar nu făceam decât nişte exerciţii de teorie la ele, microsoft office şi te miri ce teorii de programare. Dar ştiam esenţialul, să-l deschid, îl blocam una-două şi profa ne tot ameninţa să nu intrăm pe unde ne duce mintea, că ea nu ştie cum să le deblocheze mereu.
      Apoi a urmat internetul, târziu, înainte să plec la facultate, anul 2003, mi-a făcut sora mea adresă de e-mail, care era profesoară de informatică la un liceu în capitala moldoveană. N-am reţinut nimic, căci aveam nevoie de exerciţiu, aşa că după ce am plecat la 400 km distanţă de ai mei şi singurul mod ieftin de a comunica era internetul, mă duceam la sala de internet şi tot mă rugam de unu altul să mă ajute să trimit un e-mail, eram total pe dinafară. Apoi am descoperit că universitatea avea şi ea sală de calculatoare şi am zăcut acolo până mi-a intrat internetul în cap, era un bărbat tocilar care administra sala şi mai bine decât să-l rogi să te înveţe ceva,  stăteai în banca ta până găseai singură. Acum eram expertă la trimis e-mail-uri, dar nu ştiam cum să slavez  referatele scrise pe dischetă, da chestia aia neagră de plastic, pe care trebuia să o ţii ca pe un ou, căci dacă Doamne fereşte se magnetiza de vreun obiect de prin geantă, erai terminat. Am învăţat multe de la bărbatul urât dar tocilar din sala de calculatoare, însă cel mai mult am învăţat din cămin, căci în acele vremuri, se afla câte un calculator în fiecare cameră sărăcăcioasă a căminului, căci şi copiii bogaţilor stăteau la cămin pentru divertisment, sau cei care erau la mate-info, nu puteau răzbate fără un calculator. Şi aşa am început a evolua în lumea internetului, calculatorului şi toate alea.
       Prin anul 3 am făcut şi câteva cursuri de calculatoare în cadrul modulului psiho-pedagogic şi am rămas mască, cum eu venită de la capătul pământului şi unii din buricul târgului erau "varză cu carne", vorba aia, nici nu ştiau cum se deschide, nu mai vorbesc de esenţial. Adică eu care nu ştiam ce înseamnă "beep! pe vremea când Dan Bălan cânta de zor pe toate continentele şi ăştia habar nu aveau cei ală calculator, nu mai zic de internet. Prind din mers, ăsta era secretul meu, ştiam pentru că mă interesa şi chiar dacă nu-mi dădea nimeni note pentru aceast lucru, eu nu încetam să învăţ.
     Aşa că în anul 4 mi-am Tehnoredactat singură lucrarea de licenţă, una destul de frumos aranjată în pagină, cu antet, cu note de subsol, cu imagini, cu motto-uri şi toate cele, de m-a întrebat profesorul  cine mi-a scris-o, iar eu i-am răspuns simplu "eu".
     Am scris la viaţa mea 5 lucrări de licenţă şi de disertaţie, 2 ale mele, restul pentru cunoscuţi, de la cap la coadă, ca şi cum mi-aş fi luat eu diploma în muzică sau în drept.
     După ce m-am căsătorit ne-am cumpărat un laptop, anul 2008, nu se mai purtau calculatoarele, internet wireless şi viaţa cu internetul a devenit mai uşoară. Apoi prin anul 2011 mi-am achiziţionat un telefon cu Sistem de operare Android Touchscreen, iar după ce l-am întors pe faţă şi pe dos, am realizat cât de mult se dezvoltase lumea informatică în aceşti ani, iar eu eram pe dinafară.
     Acum au ieşit la modă tabletele, ce lucruri frumoase pot inventa unii oameni, mereu i-am admirat, însă acum nu mai ai de ales între pentium 1, laptop sau tabletă, acum trebuie să alegi tableta care ţi se potriveşte, după mărime, după putere, după buget. 
     Vin sărbătorile, poate sunteţi în pană de idei pentru cadouri sau pur şi simplu căutaţi ideii, o tabletă cadou va fi un cadou pe măsură pentru persoana dragă, fie iubită, soţie, copil, căci fiecare îşi găseşte ceva de făcut la ea. Şi poate nu sunteţi sigur că vreţi să faceţi această investiţie,  însă în ele  ne agăţăm visurile de viitor, fac parte din dezvoltarea noastră profesională sau personală, au devenit o necesitate.
    Familia nostră nu este dependentă de gadgeturi sau reţele de socializare, aşa au ajuns timpurile, ne despart continente, mile, graniţe, iar internetul devine acel ceva care ne uneşte într-un timp record, adică imediat. Acum nu mai doreşti ca mobila de sufragerie să fie ticsită cu cărţi mai noi, mai vechi, cum spaţiul de stocare a devenit unul limitat, ne căutăm alternative, căutăm să avem mai mult timp liber să petrecem alături de copilul nostru şi mai mult spaţiu. Îţi ei tableta, modemul de internet şi pleci în lume, în tren, la spital, la şcoală, în vacanţă, oriunde ai drum şi te bucuri de magia tehnologiei atunci când ai nevoie.
   De multe ori  în zilele mohorâte stăm toţi  trei şi ne luptăm pentru câteva clipe pe laptop, cea mică vrea  să privească desenele animate preferate, soţul să citească bancuri şi eu pur şi simplu să socializez. Nu-l putem împărţi în trei, însă o tabletă ar rezolva misterul, cineva ar sta pe telefonul cu android, cineva la laptop şi cineva  mai norocos ar primi tableta.
     Şi ce tabletă s-ar potrivi familiei mele? După multe căutări am găsit-o pe cea care ni se potriveşte mănuşă. De aceea dragi părinţi: "Nu daţi banii pe prostii, luaţi tabletă la copii!"

P. S. : Acest articol face parte dintr-o campanie de promovare al produselor Ejuk electronics store prin Marketing Afiliat.

sâmbătă, 27 octombrie 2012

ZIUA 26, RĂCEALA CONTINUĂ...

    Ieri am fost la pediatru, după ce am stat toată săptămâna cu frica în sân că nu a ascultat-o doctorul de familie la plămâni. M-am descumpănit şi mai tare când m-am întâlnit şi cu o vecină să-mi spună că copilul ei are pneumonie şi i se adinistrează penicilină, după 3 vizite la medicul de familie, l-a dus la pediatru şi surpriză. Daria a rămas cu mucozităţile din gât, nu mai tuşeşte decât pentru aşi elibera căile respiratorii. La control nu i-a găsit nimic la plămâni, slavă Domnului, însă gâtul varză ca de obicei. I-am povestiti pediatrei că suntem la episodul 4 al răcelii şi cum ea a lipsit şi antibioticul recomandat s-a nimerit cu aromă de căpşuni am fost nevoiţi să mergem la medicul de familie, care n-a ascultat-o la plămâni, nu ne-a dat pansament gastric la antibiotic, etc.şi  Şi cum suntem în a cincea zi de antibiotic şi ne-a sfătuit să dublăm doza şi să mai luăm 2 zile, iar eu după o lună de răceală sunt cu încrederea la pământ, căci exact în ziua când am început să-i administrez antibioticul am gasit la o altă mămică pe blog că fetiţa ei exact după acelaşi antibiotic a făcut ciupercă pe limbă. Offf! că tare prăpăstioasă am mai devenit!
     Deci avem o nouă schemă de tratament:
1. aerosoli- 2 şedinţe pe zi cu 1ml ser+1ml Flixotide;
2. antibiotic Klacid +2 zile- 5 ml;
3. Bronhovamox pentru imunizare 10 zile pe lună timp de 3 luni;
4. Salbutamol Eipico - 2,5ml de 3 ori pe zi;
5. Aerius- 3ml;
6. curăţenie exemplară în cameră,  în casă, eliminarea factorilor posibili alergeni.
    Şi parcă nu mai ştiu cei cu mine, ori oboseala, ori sunt "bătută în cap", când am cumpărat Salbutamol-ul îmi venea să râd că am dat pe el 3 Ron, şi am citit prospectul (cred că printre rânduri sau nu-mi explic cum mi-a putut scăpa), am văzut că-i roşu, l-am gustat, era dulce acrişor, mă gândesc eu în sinea mea că este delicios, îl administrez Dariei şi în secunda următoare mi se aprinde beculeţul că este cu  "aromă de căpşuni". Să-mi vină rău, m-au luat toate căldurile, nu ştiu de ce eu mă gândeam la vişine...acum aşteptam să vină seara şi să vină şi "moartea mea" odată cu ea.  După ora 20.00 a venit, îşi băuse şi lăpticul şi antibioticul îi făcusem şi aerosoli şi dintr-o dată i-a venit să vomite. Dumnezeu mai ştie acum de la ce o fi, că de la căpşuni, că de la doza dublă de antibiotic sau pur şi simplu de la mucii din gât, asta este faptul era consumat. La farmacie este mereu aglomerat, Daria trăgea de toate ale de pe rafturi şi trebuie să desfaci cutiile ca să citeşti prospectul medicamentului, asta este de acum stau şi la coadă şi după ce le cumpăr.
      Cu Bronhovaxom altă poveste, am alergat-o pe Daria prin casă la prima oră căci refuza să bea apa în care dizolvasem praful , i-am pus un pai în pahar, l-am trecut în biberon, nimic, abia după ce am ameninţat-o că nu primeşte nimic de mâncare până nu bea apa cu pricina, s-a postat în pat lângă mine şi a băut-o fără să respire. După toate discuţiile citite despre acest medicament, am prins curaj şi sper că fetiţa mea va putea trece peste această răceală urâtă şi va fi bine şi pe viitor.
     Cel mai mult mă bucură faptul că doamna doctor pediatru este la acelaşi nivel profesional cu mulţi alţi medici din oraşele mari, am observat acest lucru după ce am tot căutat şi comparat toate păţaniile noastre cu păţaniile altor mămici şi nu numai. Eu am un respect faţă de ea pentru că a fost singura care ne-a zis de intoleranţa la proteinele laptelui de vacă şi mi-am amintit de cuvintele ei exact în cele mai groaznice zile din viaţa copilului meu, şi culmea  este că mulţi alţii nu şi-au dat seama, şef de secţie sau aşa zişii medici vedete.
     Următoarea postare vreau să fie despre orice, însă fără răceală, fără aromă de căpşuni şi fără doctori dacă s-ar putea, să-şi ia notiţe îngeraşul, te implor!

joi, 25 octombrie 2012

O ZI OBIŞNUITĂ

         Uşor - uşor ne intrăm şi noi în ritm. Nu mai tuşeşte aşa că doarme liniştită, însă am rămas cu gâtul şi nasul înfundat amândouă şi mai avem şi câţiva muci, cred ca o să apelăm la un exudat după terminarea tratamentului, să vedem ce anume sălăşluieşte în gâturile noastre.
         Astăzi am ieşit în parc, am adunat ghinde pe care le vom colora în ciupercuţe roşii cu buline mâine, am ieşit la o prăjitură aşa ca fetele şi am hrănit nişte "guguştiuci" cu pufuleţii pe care mă pune Daria să îi cumpăr de la chioscul de la locul de joacă şi pe care refuză să-i şi mănânce. Cum şi-a intrat în personaj de fetiţă aproape sănătoasă a început să facă mofturi, a stat puţin în parc, apoi mi-a zis să plecăm, aşa că am mers în piaţă după d'ale gurii. Nici acum nu-mi vine să cred  că merg cu fetiţa mea de mână la cumpărături şi culmea nu sunt jucării şi ea nu face nazuri, nu se cere în braţe şi doreşte să-i dea ea doamnei banul.

zbor, mami, zbor!

"guguştiuci" aşa li se zice la porumbei la Constanţa

"tort" aşa le spune la toate prăjiturelele

miercuri, 24 octombrie 2012

CRONICA UNEI RĂCELI

  •        Cronica unei vacanţe la bunici 
spanac cu lapte
      
     Suntem la bunici de aproape o lună, dar cu atâtea activităţi zilnice (răceala şi activităţile uzuale ne ocupă toată ziua, dacă nu e ora de sirop nr. 1, atunci este ora pentru nr. 2, dacă nu, atunci nr. 3, apoi vine micul dejun, apoi şedinţa de aerosoli, apoi desenele animate preferate, dacă nu ieşim în parc, iar mâncăm, apoi şedinţa de aerosoli dinainte de somnul de prânz, apoi prânzul, apoi somnic, mai apoi cina, puţină joacă sau o plimbărică,  iar aerosoli, iar siropurile de la 3 la 1, apoi lăpticul de seară şi nani ), am uitat să profităm de ea. După atâta răceală nu mai pot să vorbesc de refuzul siropurilor sau că nu mai suportă masca la aerosoli, nu visez decât la însănătoşire. Eu am devenit un miros ambulant de Acc, şi dacă ar avea o aromă plăcută de vanilie sau..., poate m-aş bucura, însă după atâta Acc, nasul meu nu miroase decât a doctor, a dezinfectant, a spital, urăsc mirosul ăsta, şi mă urmăreşte şi nu se lasă dus cu nimic. Cât am aşteptat la medicul de familie, mă întrebam oare miroase de la mine sau vine mirosul din cabinetul medicului, de câte ori se deschidea uşa.
      În schimb Daria de câte ori am mers în parculeţ, indiferent de cât de răcită  era nu se lasă dusă uşor de la locul de joacă, trag de ea, însă ea mai urcă încă o dată pe tobogan, şi aşa la nesfârşit, şi după 2 ore la fel de sprintenă,  îi spun la ureche un secret, îi promit toate aromele de tort din lume şi nimic, o iau în braţe forţat şi încep să-i înşir ce planuri mai avem pentru azi. Dacă cumpărăm ceva de la magazin ştie toată lumea din magazin ce anume cumpărăm: tort, barni, pufi, bobo, paine, carne, etc...şi vorbeşte încontinuu şi socializează cu orice fiinţă, spune mândră cum o cheamă, leagă uşor prietenii cu copiii mai mari decât ea, îi apucă de mână, le zâmbeşte frumos şi se joacă până se plictiseşte copilul mare desigur, mulţumeşte dacă îi oferă cineva ceva, ea îşi plăteşte covrigul sau punga de pufuleţi la care pofteşte aproape zilnic, spune pardon pe limba ei dacă e cazul şi avem un traseu bine stabilit până în parc şi înapoi, îmi dă indicaţii pe unde să o iau şi ştie când e roşu la semafor se stă şi dacă e verde traversăm, se închină pe lângă toate bisericile pe lângă care trecem, stingher în felul ei şi apoi îşi continuă drumul liniştită.
      Am strâns şi recolta de castane de pe bulevard, am castane peste tot, în buzunarele de la geaca mea, în geantă, în sacul cu jucării, acum am trecut la cea de frunze de prin parc, din astea nu aducem şi în casă şi după câte s-a anunţat pe sâmbătă vom aduna şi zăpadă, dar m-aş mira, e mult prea devreme încă.
      Vacanţa era iniţial pentru o săptămână, apoi s-a lungit cu răceala noastră cu încă 3 şi cred că mai stăm, din alte motive, şi până nu-i trece de tot răceala n-avem ce căuta cu ea la capătul lumii unde mai locuim noi. Răceala s-a potolit, nu mai tuşeşte, a adormit şi la prânz, dar nu ştiu de ce încă nu mă simt uşurată, pentru că am mai fost în situaţia aceasta de trei ori şi am luat-o de la capăt. Aşteptăm să treacă timpul, el este singurul care  poate să ne convingă că a trecut furtuna.
      E tomană, o zi posomorâtă, eu toată săptămâna trecută am mâncat salată, nu aveam poftă de mâncare, în schimb Daria îmi cerea din oră în oră ceva de mâncare. Azi mergând prin piaţă am găsit spanac, ce mod ingenios de a te inspira în bucătărie, nu am mai gătit spanac din primăvară, după ce am şi mâncat parcă m-a revigorat şi sunt mai bine dispusă, simt că de data aceasta va fi totul bine.
     

  •     Cronica unui festival
botoşei

       Săptămâna trecută la Focşani s-a desfăşurat FESTIVALUL INTERNAŢIONAL AL VIEI ŞI VINULUI "BACHUS 2012", de aici (şi în multe alte locuri) aflaţi informaţii şi detalii cu şi despre acest "festival", iar dacă cele citite vi se par prea pompoase, atunci citiţi şi de aici  (şi în multe alte locuri).  Concluzia o trageţi singuri.
      Ediţia de anul acesta mi-a amintit de prima ediţia la care am fost, acum 5 ani, mult fast, multă lume şi voie bună. Am simţit că lumea a mai făcut un pas, unul spre dezvoltare, după ce 4 ani la rând au stat stingheriţi de criză, anul acesta au fost darnici cu ei înşişi.
     După prima mea vizită la Focşani, am găsit un oraş liniştit, mic aşa ca  în provincie, după ce vizitasem Bucureştiul, Iaşiul, Constanţa, şi altele mai mici, aici parcă timpul se scurgea aşa cum îţi doreai tu.  După ce m-am mutat a început să înflorească: mall, hipermarket, cinematograf, Piaţa Unirii, autobuze, etc. Da autobuzele au apărut prin anul 2007-2008, ca mijloc de transport se foloseau nişte microbuze, vechi, uzate şi super aglomerate pe unele linii. O călătorie cu ele costa cât  un sfert din bilete de la RAT Constanţa care aveau în uz nişte autobuze noi nemţeşti, şi totuşi duble faţă de biletele la troleibuzul chişinăunean din epoca sovietică, deci nu se rezumă totul la preţul carburantului, ci şi la fiare, mai vechi, mai noi, mai reci. În Focşani le merge bine taximetriştilor, autobuzele merg rar şi greu, iar când te grăbeşti şi cum o cursă nu te costă mai mult de 10 Ron, multă lume ia taxiul.  Ca o paranteză "off topic" Focşaniul este un oraş în care sunt foarte multe Biserici, nu prea există haite de câini fără stăpân (nici ca în Băile Herculane de ţie frică să mergi pe stradă ziua în amiaza mare), un oraş curat, civilizat cu oameni care îţi dau indicaţii dacă te-ai rătăcit sau cauţi un loc anume (nu ca bucureştenii, îţi spun şi greşit de invidie).
      Să revenim la festival, nici nu ştiu de ce i se spune "festival", în anumite zone ale ţării la asemenea evenimente li se spune în anumite feluri: târg, bâlci, iarmaroc, drăgaică, etc., iar de la festival până la vin e cale lungă. La mine acasă i se spune iarmaroc, la Buzău i se spune târg, la Huşi bâlci, la Focşani festival, probabil de la aşa numita sărbătoare împrumutată de la alţii "festivalul berii". Dar mă bucură mult faptul că am văzut mult: vin, must, tulburel şi paharele de plastic nu au stat goale nici o clipă, mă bucur pentru viticultori, pentru rodul muncii lor.
   Noi  am înlocuit covrigii de toate zilele cu cozonacul secuiesc (Kürtős Kolacs ), am admirat tarabele cu bunătăţi ca la bunicii noştri de altă dată, mere, pere, prune, struguri, dulceaţă, nuci, etc. şi i-am achiziţionat Dariei o pereche de botoşei croşetaţi de o bătrănă, dacă mergem la ţară o să avem nevoie de ei,   o jucărie oiţă din lemn de împins, a mai avut una, dar a suferit din dragoste, aşa că am hotărât să-i cumpărăm alta,  un puzzel cu animale din lemn.  În rest chestii obişnuite, toate  formele de personaje din desene animate gonflabile, care acum tronează undeva într-un colţ de cameră, la spectacol am lipsit, căci fata noastră nu suportă muzica şi mai ales muzica dată la maxim. Fata noastră s-a dezvoltat spiritual, după 4 luni de stat la parohie, mers săptămânal la biserică, închinat la icoane, stat în genunchi când stă toată lumea în timpul slujbei, a început să sărute toate icoanele la rând de pe tarabele de la târg, mare bucurie în sufletul ei de copil.  Cum răceala ne-a luat-o pe dinainte, cam cu atât ne-am ales şi noi de la târg.

  • Cronica unei alergii la căpşuni
A fost odată o căpşunica până a apărut alergia


          Cum Daria nu a mâncat fructe decât după un an, şi se făcuse deja toamnă, abia primăvara următoare a gustat căpşuni, avea un an şi 8 luni. Însă indiferent de vârstă, am acţionat ca la carte, i-am dat o căpşună mică, apoi a doua zi două şi tot aşa progresiv am ajuns la o cantitate sufiecientă cât să-şi potolească pofta. Îi plăceau mult, îşi ţinea bolul cu fructe în faţă cu amândouă mâinile, ca nu cumva să i le ia cineva şi mozolea şi mânca cu o poftă până la ultima bucăţică. Apoi am observat că în zilele în care mânca căpşuni se scărpina excesiv, în special la încheieturi sau chiar tot corpul,  în zonele în care avuse şi dermatita atopică. Am dezbrăcat-o, am căutat-o, nu avea nici măcar o bubiţă, nu respira greu, nu-i curgea nasăcul, nu tu nimic, nici o simptomă clasică de alergie. În ziua în care nu-i serveam căpşuni se simţea bine, cum le mânca, cum se apuca de scărpinat, şi dacă nu m-ar fi deranjat scărpinatul, i-aş mai fi dat, însă după câte am păţit cu intoleranţa la proteinele laptelui de vacă, am zis stop, este o alergie.
     Însă nu i-am dat o importanţă atât de mare şi la următoarea răceală ne-am prisopsit cu un antibiotic cu aromă de căpşuni. N-am citit niciodată ce conţine vreun medicament, decât până să-i treacă Dariei intoleranţa la proteinele laptelui de vacă, citeam orice etichetă să nu aibă orice formă de lactate în ea, am observat că antibioticul are culoare roz şi aromă de căpşuni, dar mi-a scăpat că ar putea fi o problemă. După ce-i administram antibioticul se irita pe gât şi avea o tuse seacă, exact ca atunci când eu mănânc gogoşari în oţet, mi se taie respiraţia, îmi dau lacrimile şi mă apucă o tuse seacă. Antibioticul era pe sfârşite, iar Daria în loc de răcită devenise înfundată, atunci am realizat ce greşeală făcusem. Alergia este şi ea o boală şi dacă nu-i dai importanţă se poate ajunge la nişte complicaţii care nu-şi au rostul. Am mers la medicul pediatru, i-am zis care este problema, ne-a prescris alt antibiotic să scăpăm totuşi de amigdalită, gâtul era atât de înflamat că nu puteai să-ţi dai seama de la ce, ori de la răceală, ori de la alergie. Am nimerit unul fără aromă de căpşuni, căci culmea este că sunt foarte multe antibiotice care au în compoziţie aromă de căpşuni, iar doctorul nu ştie care şi ce aromă are şi dacă eşti în aceeaşi situaţie ca noi cu alergie la căpşuni şi medicul poate scrie doar o reţetă gratuită pe săptămână sau lună, iar tu nimereşti unul cu căpşuni, atunci te-ai scos.
       Copilul meu este răcit de 23 de zile, episodul nr. 4,  până acum i-au prescris 4 antibiotice, 2 cu căpşuni, 2 fără, cum răceala nu se lasă dusă, la fiecare vizită medicul mă întreabă ce a luat până acum cu şi fără căpşuni, ca să ştie ce Dumnezeu să-i  mai recomande, aşa că am făcut o listă cu care merg de fiecare dată la medic.

           Antibiotice copii cu şi fără aromă de căpşuni: (lista se va îmbogăţi pe parcursul vieţii)

S-ar putea să îţi placă şi:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...