VINEREA ALBĂ

      Rutina noastră zilnică a fost perturbată de virusul Poliţia Română şi niscaiva chestii blănoase, mici, grizonate şi cu codiţe, care fac parte din efectele secundare ale vieţii de la ţară. Vineri dimineaţa când toată lumea intrase în febra Black Friday, eu încercam subtil să arunc o privire asupra aşa-ziselor reduceri online, şi după ce m-am plictisit de site-uri blocate, am zis să mai citesc câte ceva pe ici-colo pe net. Însă după nici câteva pagini web răsfoite antivirusul mă anunţa că am un virus în sistem şi îmi dădea obţiuni să aleg cum să scap de el: delete ori quarantine sau remove. Dar nu am apucat să bifez ceva căci pe ecran mi-a apărut mesajul Poliţia Română scris mare şi colorat, iar în dreapta poza mea, poză făcută la minut, chiar puţin încruntată, căci deja mă cumprinsese acea nelinişte că laptopul meu ar avea de suferit. 

      Spre norocul meu auzisem de acest virus şi într-un fel sau altul eram la curent cu ce se mănâncă, dar am reacţionat ciudat, căci în următoarea secundă am închis laptopul de la buton. Aş fi vrut să-i fac măcar o poză, m-am speriat mai mult pentru faptul că aici la capătul drumului negru de asfalt  găseşti zidari, faianţari, lemnari, sobari, însă de programatori sau informaticieni mai rar sau deloc. Odată ce închisesem din instinct laptopul de la buton încălecasem pe calul trojan, apoi am tot deschis şi închis să văd ce se mai întâmplă din curiozitate, aşa ca musca aia din lapte, până a luat-o calul la galop. Se deshidea, însă în următoarele secunde îmi apărea o pagină albă şi nu mergea nici o combinaţie de taste, pentru mine vinerea neagră devenise albă virusată. Nu-mi mai apărea mesajul în care mi se cerea să plătesc o sumă de bani pentru deblocare, dar eram conştientă că fără o formatare nu aveam cum să scap de foaia albă care îmi controla sistemul de operare. Şi chiar de aş fi vrut prin absurd să achit acea răscumpărare, internetul meu 3G pe Usb stick a fost un impediment, căci nu mai puteam conecta laptopul la internet iar mesajul nu mai era vizibil.

      L-am aranjat în geanta lui şi a stat pe raft câteva zile bune până am găsit pe cineva care auzise de acest virus. Noi am auzit la TV de virus, şi dacă nu descărcăm şi nu umblăm pe site-uri deocheate, nu aveam nici o frică, nu ni se putea întâmpla chiar nouă. Noroc că şcoala mai are şi profesori de informatică, după ce ne-am certat ca chiorii o săptămână pe televizor, am decis să ducem laptopul la doctor, eram conştienţi că nimeni pe rază de "n" km nu-l va formata aşa cum o face băiatul de la Focşani la care mergem de fiecare dată, şi el şi noi avem un şablon de programe, şi cum până mergeam la oraş mai erau mai mult de două săptămâni, am ales varianta de mijloc. 

      Nu mai subliniez faptul că laptopul nostru de-a lungul timpului a suferit mai multe defecţiuni minore, la ultima formatare chiar ne-a subliniat faptul că e pe ducă şi mai are 6 luni sau poate 2 ani în plus faţă de memorabila sa vârstă de 4 ani de viaţă. În rest chestii minore ni s-a stricat încărcătorul de vreo 3 ori şi am şi unul de rezervă şi cea mai banală dintre toate este că ni s-a stricat cheiţa cu care îl deschidem, adică putea să se strice orice altceva, numai nu chestia aia mică de plastic. Am rătăcit-o prin casă de "n" ori, am tot regăsit-o de fiecare dată, de data aceasta ne-a pierdut-o informaticianul, mai bine dădeam 50 Ron la servisul care ne ceruse acest preţ pe una nouă şi eram mai liniştiţi. Laptopul l-am primit intact, devirusat, merge extrem de greu, dar decât deloc, mai bine şi aşa, astea sunt dezavantajele provinciilor, lipsa profesioniştilor, în rest, sănătate curată viaţa la ţară. 

     Însă când am simţit că avem şoricei în bucătărie am avut un şoc mai mare decât cel simţit la apariţia virusului pe laptop. Nu am intrat în bucătărie vreo 3 zile, nu am gătit, am mâncat tot ce am avut prin cămară, ba chiar am făcut şi foamea, dacă era Cristi plecat pe undeva. Mi-am făcut curaj de câteva ori să intru şi dacă apare să-i zic şi să-i fac, dar după vreo cinci minute mă retrăgeam ruşinos şi plină de frică în dormitor. Atunci mi-am amintit că noi la ţară la mine acasă dintotdeauna am avut pisici, şi nu pentru că mă rog ne luase mama un animal de casă sau pentru calmarea persoanelor mai anxioase din familia nostră, erau stric pentru vânătoarea de şoricei mai mici, mai mare, de toate naţiile. Primul lucru pe care l-a făcut Cristi a fost să pună capcane, şi am scăpat de cei din bucătărie în timp ce eu încă visam la o pisică, însă cred că varianta mea va fi valabilă pe termen lung, căci şoriceii din mansardă încă îşi mai caută naşul. În ziua în care m-am convins că nu mai avem nici un oaspete prin bucătărie am gătit vreo 3 ore, am mâncat cât pentru toată săptămâna şi nu m-aş fi gândit vreodată că un şoricel mic şi amărât şi un virus cal trojan mă vor putea duce la gândul că viaţa la oraş e mai simplă şi uşoară decât cea de aici din capătul judeţului.

     Toate aceste evenimente din ultima vreme mă duc cu gândul la ce prostii am ajuns să-mi fie frică de un şoarece, care e mai mic decât mine de multe ori şi nu se va întoarce niciodată înapoi să mă muşte ca un câine, mai degrabă ar face infarct şi de un amărât de virus trojan, lucruri trecătoare, sănătoşi să fim că temeri banale vom avea toată viaţa.

PS: Între timp a regăsit şi domnul informatician cheiţa, e ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân.