A apărut o eroare în acest obiect gadget

miercuri, 7 noiembrie 2012

FAPTE NU VORBE

      Răsfoiam cândva într-o librărie religioasă câteva cărţi şi am dat peste o carte despre lacrimi, groasă, grea şi stufoasă, cred că avea peste o mie de pagini şi mă întreabam în sinea mea oare ce ar fi putut scrie autorul în atâtea pagini despre banala lacrimă. Era un tratat de teologie în limba rusă  în care se descifra toate treptele spirituale şi nu numai în care te puteau purta lacrimile...ceva absolut  profund.
     Este politicos să folosim expresia: "sărut mâna!" de fiecare dată ca şi  formulă de salut sau de mulţumire adresată unei femei sau unei persoane mai în vârstă sau ca şi  formulă de salut adresată preoţilor. Dar nu consideraţi că devine excesiv ? Sau a devenit atât de banală, încât nu conştientizaţi ce conotaţii are.
     Pentru noi moldovenii basarabeni cuvintele pălesc în faţa faptelor, nouă nu ne place făţărnicia socială sau formalismul şi falsitatea, faptele nostre vorbesc de la sine. De aceea din fragedă pruncie am fost învăţată să le sărut mâna părinţilor,  naşilor (şi în Basarabia la Sfântul Botez ai mai mult decât un naş, vreo 30 de perechi), la bunici chiar şi la preot şi  preoteasă, aşa se cuvenea să ne manifestăm respectul faţă de persoanele apropiate şi dragi nouă. Mai mult de atât preoţilor le adresai formula: "Binecuvântaţi părinte!"şi abia după ce te însemna în semnul Sfintei Crucii pe creştetul capului îi sărutai mâna cu pioşenie.
     Când am poposit pe meleaguri româneşti am observat că lucrurile astea stau puţin mai  altfel, la început îmi încântau urechile, dar pe parcurs au început să mă calce pe nervi, pentru că erau folosite prea uzual şi în cele mai multe cazuri doar pentru a impresiona sau aşa de faţadă, nu  mai păstrau conotaţia de altă dată. De-a lungul timpului am auzit numeroase expresii autentice româneşti, pe unele le-am adoptat pe altele pur şi simplu nu le-am putut accepta, din principiu sau pur şi simplu nu le puteam rosti pentru că în subconştientul meu ele aveau altă însemnătate.
     Îmi amintesc cu zâmbetul pe buze cum în primul an de facultate, mai exact în prima lună în care abia ne acomodam cu viaţa de cămin şi cea de student şi cu limba română autentică eram în autobuz mă îndreptam spre bibliotecă şi m-a întrebat cineva dacă cobor "la prima!". Eu i-am răspuns vizibil încurcată "nu", însă nu pot uita cum şi-a dat ochii peste cap atunci când m-a văzut coborând la următoarea staţie.
     Nu pot să le spun "sărut mâna!" nici persoanelor mai sus amintite pentru că în mintea mea vorbele nu valorează cât un gest.  Poate pentru că am auzit de atâtea ori această expresie spusă doar aşa de faţadă, încât mi s-a acrit de ea şi ar însemna să o rostesc fără să simt acel respect. Şi poate doar pentru simplu fapt că pentru mine faptele fac cât o mie de cuvinte.
      Şi sunt mai mult ca sigură că felul meu de a nu folosi această arhicunoscută expresie ca şi formulă de salut  îi deranjează pe cei care au fost asaltaţi până acum cu asemenea expresii linguşitoare, dar nu-i condamn, fiecare are principii proprii de viaţă, însă persoanele dragi mie şi cele pe care le respect, îmi vor aprecia calităţile care se desprind din faptele mele şi  pălesc în faţa vorbelor mieroase, aşa-zise politeţuri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

S-ar putea să îţi placă şi:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...