A apărut o eroare în acest obiect gadget

joi, 15 septembrie 2016

Un vis devenit realitate

...

 ianuarie 2012

Imaginează-ţi persoana ta peste 5 ani de acum

    În februarie facem 5 ani de când ne-am cunoscut. Iar timp de cinci anişori ne-am căsătorit, ne-am terminat studiile superioare, ne-am angajat, am devenit părinţi, s-au întâmplat atâtea lucruri, la care nici măcar nu încercam să visez şi pe care nu mi le puteam nici imagina cum ar putea fi.
    Ce-mi doresc pentru viitorii 5 ani, parcă n-aş avea nevoie de nimic, dar totuşi e mai greu să menţii ceea ce ai, decât să obţii ceva nou. Îmi doresc să fiu la fel caldă şi înţelegătoare atât pentru familia mea, cât şi pentru cei dragi mie. Probabil Daria va merge în clasa întâi, Cristi va fi la o parohie mai aproape de casă, iar eu voi munci în învăţământ sau în mass-media.
septembrie 2016
          Astăzi am dus copilul la Clasa Pregătitoare. În seara dinainte mă  îndoiam de alegerea făcută, dacă e bine că am înscis-o la şcoală sau nu. Era prea târziu pentru regrete, pe fondul emoţional îmi roiau în cap milioane de gânduri. 
         Anul acesta  mi s-a împlinit un vis, la care acum 5 ani doar speram. Peste alţi 5 ani îmi doresc să fiu la fel de împlinită, fericită şi sănătoşi cu toţii.
                                                                                                                                                                                                


sâmbătă, 7 mai 2016

Drumurile noatre de toate zilele


        
        Locuim în centrul oraşului. Parcarea din spatele blocului pe unde ieşim zilnic se află de doi ani întro avansată stare de gropi, pietriş şi diferite aspecte de drum forestier, care te fac să îţi faci pantofii de n ori pe zi, să aduni nisip, să îşi rupi la propriu încălţările şi în cel mai rău caz să te împiedici şi să cazi, de la adult până la copil. 
          Dar nu a fost mereu aşa. Din iunie 2014 s-au schimbat ţevile vechi de 30 de ani de la apă, etc şi a fost găurită la propriu. Aveam nevoie probabil şi de ţevi noi de apă sau căldură ultramoderne, dar nu şi de ciopârţirea asfaltului la fel de vechi, dar încă destul de practicabil. La ţară se merge mai bine.   De atunci a început un calvar pentru pantofi, picioare şi maşinile noatre. Locuim în zona 1, la doi paşi de primărie, plătim taxe că stăm în buricul târgului, dar drumul ne este presărat la propriu cu prundiş şi nisip de Milcov. 
înainte de...2014

în timpul...2014

în timpul ...2014

         Săptămâna trecută mergea un candidat să îşi depună candidatura pentru şefia primăriei, cu alai, pe bulevard, unde avem vederea la apartament. Mi-aş fi dorit să o ia pe scurtătură spre primărie prin spatele blocului nostru să vadă şi leopardul, nu numai gardul. 
           Parcarea nostră a intrat în reabilitare.    * Reabilitare -  A-și recăpăta prestigiul știrbit ...(DEX) Mi-am făcut iluzii deşarte. Au venit cum au mai fost şi altă dată, s-au dat peste cap de 3 ori şi au presărat cu nisip şi pietriş şi au plecat. Am început a simţi pământul sub picioare la propriu. Am început chiar a iubi acest stil de viaţă, rudimentar. 









                   Atenţie mare la detalii şi textură. Cât de curând vom planta în acest pământ, poate vom cultiva orez. Umezeală şi calitate solului ne dă posibilitatea să ne afirmăm în domeniul agriculturii. Parcarea din zona Vrâncioaia  din Focşani a fost reabilitată vineri 22.04.2016 a nu ştiu câta oară, dar ce folos. Locuim oare pe o uliţă la ţară ca să ni se reabiliteze strada cu prundiş?! Ne dorim şi noi nişte asfalt sau nişte pavele. Pavele şi borduri care luna aceasta se pun pe toate trotuarele din oraş, în centru să fie vizibile, să bată la ochi, să poată fi observate şi din cosmos, ca să dea bine la alegeri. Că prin spatele blocurilor potopul, să-i înghită pământul cu tot. 
                 Mi s-au ros pantofii în bot de parcă au tras de ei un câine. De tocuri nu poate fi vorba pe strada aceasta, rişti să rămâi suspendată. Parcarea nostră găzduieşte zilnic peste 200 de maşini, pe lângă maşinile locatarilor. Cine vine în centru sau la piaţă, ştie bine că aici e un loc bun de parcare, poţi merge oriunde ai nevoie fără să laşi maşina undeva departe. Şi deşi drumul este ciopârţit de doi ani, nimeni nu ezită să parcheze. 
            Luna viitoare sunt alegeri locale pentru primăria oraşului. Actualul primar, care este  la conducere de când ne-am mutat noi aici şi de nu mai ştiu câţi alţi ani înainte, nu le are cu gospodăritul. Nu că i-aş păta reputaţia acum în prag de alegeri, ăsta e adevărul trăit de noi în fiecare zi, atunci când ieşim dimineaţa la şapte din casă şi când ne întoarcem seară pe înserat pe drumurile patriei pline de pietriş, nisip, prundiş, etc. Gospodăritul se învaţă de acasă. Nici o şcoală din lume nu te va învăţa cum să dai cu mătura atunci când curtea din faţa casei tale s-a murdărit, toate astea se nasc din instict. Nici nu poate fi vorba că acestea sunt unele din  atribuţiile unui primar întro  localitate. 
             Manageriatul unei localităţi vine din interior. Am înţeles că nici strada primarului unde locuieşte nu arată mai bine ca a noastră, atunci ce aşteptări să mai am. Prin comparaţie se spune că judeţul Vaslui este unul dintre cele mai sărace judeţe din ţară. Dar aţi văzut ce parc au în centrul oraşului, doar prin muncă, o sapă, nişte apă şi puţin var. Aici nu e vorba de bani, e vorba de dăruire.
                 Îmi doresc să am un drum în faţa blocului pe care să nu-mi fie frică să merg, nici pentru mine, nici pentru copilul meu şi nici pentru maşina mea. 
                        Focşani este un oraş frumos. L-am îndrăgit din prima clipă în care am ajuns aici. Dar din varii motive frumuseţea îi este ştirbită de timp, de aceea are nevoie de bandaje sterile, nu de prundiş de Milcov.



luni, 25 aprilie 2016

Chipul Fericirii

    E vacanţă, sunt în concediu. Am deschis laptop-ul, răsfoiesc ferestre, pagini citite şi răscitite de mine alteori zilnic. Nu mă mai joc cu timpul printre degete. Îl valorific, îl ţin strâns în pumni şi îi dau drumul puţin câte puţin, cât trece în fir subţire printre degete. Răsfoiesc pagini citite ani la rând, câte 3-4 ani la rând. Au crescut copiii, s-au angajat părinţii, din lipsa timpului, din răutatea altora, din n motive, blogurile se închid, unul câte unul. Cu cât cresc copiii grijile şi nevoile sunt tot mai mari. Necesitatea unui blog, experienţele, trăirile din viaţa altor părinţi aşa ca noi, ne sunt vitale. Suntem ca o familie, copiii lor au crescut în faţa ochilor noştri, de parcă ne ştim de-o viaţă. E ca şi cum ar fi o grădiniţă virtuală/ideală. Fiecare familie cu grijile şi problemele ei, încercări ale vieţii, aşa cum e viaţa în splendoarea ei. Unii au pierdut copilul la naştere, alţii l-au pierdut după doar câţiva ani, câţiva i-au educat acasă... Învăţăm din experienţele lor dureroase/frumoase multe lucruri valoroase, lucruri care nu sunt scrise în cărţi sau le întâlneşti la colţul străzii. 
       Ce mai citesc, pe cine mai urmăresc...Unii oameni scriu toată viaţa, alte persoane scriu doar o perioadă, fiecare are darul acesta doar câţiva ani (inspiraţia), alteori toată viaţă găseşti nimicuri despre care să tot vorbeşti/scrii. Provocările sunt zilnice, constante, însă de multe ori timpul ne este cel mai mare duşman. 
        A trecut timpul, a crescut copila. I-au căzut primii doi dinţi, i se clatină şi cei mari. Viaţa ni s-a schimbat dramatic, în bine. Ne doream, dar nu credeam că trăirea acestui vis poate fi atât de intens. Suntem foarte bine şi extrem de fericiţi. Copila în toate desenele pe care le face are un soare sau curcubeu. E fericită maxim. Până acum a trăit o fericire umbrită, dar acum este fericită după felul în care îi sclipesc ochii.
         Anul trecut pe vremea asta ne plimbam cu caserolele de mâncare pe drumuri...era frumos, dar era greu. Acum am aflat că şi frumuseţea are o parte mai luminoasă decât soarele. Plâng, dar nu de tristeţe sau dor, sunt lacrimi de fericire. Toate nimicurile din viaţa nostră ne luminează unul câte unul calea. Putem singuri să ne luminăm calea cu: lanterna, lumânare, bec, chibrit, brichetă, torţă, etc, dar cel mai uşor este atunci când calea îţi este luminată de lumina naturală. 
      Mi-am amintit de ce am ales să urmez acest drum. Am simţit că aşa este cel mai bine. Acum îmi este greu, dar nu într-atât încât să nu pot duce. Este exact cât pot, nici prea simplu, nici prea complicat. Echilibru se află în noi. Mă simt bine atunci când cei din jurul meu sunt mulţumiţi de ei înşişi şi de mine. Viaţa fiecăruia dintre noi este mai luminoasă atâta timp cât cei din jurul nostru sunt plini de propria lor lumină
     Mă declar o femeie fericită! Luminez...

miercuri, 6 aprilie 2016

Rotavirus

         A fost şi frig, a fost şi cald, apoi am trăit un amalgan de sentimente, ne-am cumpărat maşină, s-a mutat Ana&Gaby, Daria are camera ei acum, mai am o nepoţică - Alexandra, am avut examen oral şi scris, s-a îmbolnăvit rău Daria şi face injecţii. Nu ştiu dacă pot duce  mai mult, însă am reuşit uşor-uşor să trecem cu respect peste toate cele bune şi cele mai puţin bune. M-am enervat, m-am stresat, m-am bucurat, m-am  supărat...Una peste alta mă simt împlinită, nu sunt obosită. Doar că nu am timp de stat degeaba. Toate clipele sunt calculate şi răscalculate, pentru a bifa cele mai importante momente. 
       Daria a început a tuşi din piept, după o singură zi de mers la grădiniţă, marţi seara. Vineri, 01.04.206 după 12.00  a început a voma&diaree, combinaţia fatală. Cum vine wekeend-ul încep cele mai ciudate combinaţii. La urgenţe este exact ca la spitalul nr. 9. Aglomerat, exact ca la piaţă, boli diverse, vârste diferite. Bântuie o viroză soră cu cele mai complicate virusuri. După consult i s-a făcut rău şi a vomat&diaree în acelaşi, timp în care medicul pediatru  de gardă era nehotărât ce să aleagă pentru noi, secţia infecţioase sau tratament de urgenţă şi apoi ambulatoriu. Numai noi nu eram în acel moment internate la spital, am ales varianta cea mai bună pentru fiecare. Seara tot rău şi după a doua tură de tratament injectabil.. Sâmbătă voma şi diareea a continuat cu tot cu tratament antibiotic injectabil. Pentru că duminică a vomitat din nou şi iar cu diaree şi pentru că nu mai  mâncase nimic 3 zile, pt ca a vomat şi a avut diaree, am hotărât să mergem la secţia "bau-bau" de boli infecţiose.
         Duminica dimineaţă lumea mergea la biserică, noi am spalat lenjerie, pijamale, etc. La infecţiose am fost întrebate de la ce grădiniţă suntem, la urgenţe vineri ne-a întrebat adresa din buletin. Eram al 5 copil de la grădiniţa nr. 6 cu aceleaşi simptome. De vină ar fi o toxiinfecţie alimentară, a fost ziua unui copil miercuri şi copiii au mâncat tort. Eu am specificat doar faptul că de vineri şi noi avem aceleaşi simptome ca toţi copiii, plus tratament antibiotic şi copila a fost doar marţi la grădiniţă, deci nu a mâncat miercuri din tortul cu pricina. Deci, în concluzie dacă era o infcetie bacteriană, se vindecau cu antibiotic, în consecinţă este o infecţie virală. Pentru că totul a debutat cu o tuse, apoi diaree, urmată de vomă, apoi şi febră,  iar tratamentul cu antibiotic nu a avut efect, s-a ajuns la concluzia că ar fi o infecţie cu rotavirus. Copila a mai avut diaree la viaţa ei, dar ca asta mirositoare şi severă nu am mai avut. I-au administrat 2 perfuzii şi pană seara a început să ciugulească un pic. Diaree continuă şi după 5 zile, deşi e la regim. Miercuri a început iar să simtă rău, era deshidratată, deşi ciugulea câte ceva, diareea a lăsat-o fără vlagă. I-am mai făcut câteva perfuzii acasă, în speranţa că  îşi mai revină. Pentru că mă stresează faptul să o văd leşinată în pat atunci când trebuie să merg la serviciu. Se intinde în pat nu se joacă, nu mănâncă, are stări de somnolenţă. Boala trece de la sine, doar cu răbdare şi dietă şi multe lichide. Rezultatul analizelor au ieşit abia joi. Daria era relativ bine deja. La majoritatea s-a confirmat rotavirus, Dariei i-a ieşit salmonela. Rezultatul nu este concludent, in ideea în care ea a urmat tratament cu antibiotic. La grădiniţă o mai duc după Paşti. Acum urmează un tratament de 5 zile. Apoi 10 zile pauză de la tratament, apoi incă 3 zile până vin rezultatele analizelor, ne prinde vacanţa de Paşti. Virusul a lovit 10 copii din grupa ei, adică jumătate de grupă, treptat. Cine ştie câţi mai sunt şi de alte grupe, care folosesc aceeaşi baie la grădiniţă. Educatoarea nu a ţinut nici o evidenţă, nu a anunţat pe nimeni, s-a supărat că a venit DSP-ul în inspecţie, atunci când au suspectat o toxiinfecţie alimentară, care s-a dovedit a fi o alarmă falsă, alta era cauza suferinţelor în lanţ a copiilor.
            Astăzi, după aproape 10 zile de la apariţia primelor simptome, rotavirusul mai face o victimă printre copiii din grupă(din câte ştiu eu, cine ştie câte victime mai sunt). Pentru că nu s-a luat nici o măsură de singuranţă şi pentru că luni la grădiniţă erau 6 copii perfect sănătoşi, iar virusul mişuna încă prin grădiniţă.
               O altă victimă din grupă era la un pas de a face operaţie de apendicită. Pentru că nu a ştiut de focarul de infecţie de  la grădiniţă, s-au gândit la ce-i mai rău. Norocul a fost că ne-am întâlnit întâmplător pe stradă, au mai consultat un alt medic, care i-a făcut analiza de sânge în caz de apendicită, şi bineânţeles că nu era pozitivă. Era groaznic, dacă era operată fetiţa de apendicită, i se infecta operaţia cu rotavirus.
            Nu-i un capăt de ţară, e o boală care se tratează. Nu este nimeni de vină, doar puţină ordine şi disciplină ne făcea şi nouă viaţa mai uşoară. Nu făceam atâtea injecţii fără rost  şi nu ajungeam la deshidratare.
      Nu am făcut anul acesta înjectabil, dar zilele astea m-au dat peste cap. Pentru că vineri au zis că antibioticul este micuţ 1ml şi se face intramuscular, nu i-au mai pus branulă, i l-au făcut în funduleţ. A plâns de fiecare dată pentru că o durea şi pentru că ba îi mai adauga ceva pentru febră, ba ceva pentru vomă şi i s-a înviniţit fundul. Şi de măcar i-ar fi ajutat ceva, însă antibioticul nu are nici o legătură cu rotavirusul.
      Între timp i-a căzut primul dinte, l-a scos la medicul stomatolog, îi ieşise celălalt şi asta vechi nu se dădea dus. Una peste alta, aşa e viaţa. Realitatea e dureroasă, însă nu o putem ignora. Trebuie să reuşim să trecem mai departe.

marți, 1 martie 2016

După şapte ani...

       Astăzi este prima zi de primăvară, afară plouă torenţial şi e foarte frig. Brrrrr!Am avut o iarnă blândă, atât de blândă că a nins o singură dată şi atunci copila era răcită şi nu a apucat să se dea cu sania anul acesta, de bulgărit am apucat 5 minute,  în timp ce ne întorceam de la grădiniţă. Deh!  Nu am mai scris de aproape 2 luni. Timp în care viaţa noastră s-a schimbat radical, în bine. Atât de bine, căci uneori mi-e frică să nu sperii norocul şi fericirea din sufletul meu, din ochii copilului, din viaţa nostră. M-am acomodat cu un stil de viaţă care te făcea să îţi ştergi lacrimile şi să dai din coate, pentru a merge mai departe. Şi acum nu pot sta cu mâinile în buzunar şi toate să se aşeze pe un făgaş normal, îmi vine să mişc mâinile încontinuu, nu sunt învăţată să stau şi să savurez. Râdem mult, zgomotos, suntem fericiţi de momente, evenimente, viaţă. Nu mai ştiu exact când m-am bucurat pentru ceva aşa ca un copil în fragedă pruncie. Uneori am impresia că a fost acum un secol. 
        Acum 7 ani visam la ziua de astăzi, azi însă mă bucur din plin de ea. Soţul s-a mutat cu serviciul în oraş. Nu mai există zile în care nu ne vedem, nu mai există nici un motiv în care trebuie să lipsească din viaţa şi creşterea ei, în special poveşti de seară şi dimineţi târzii. Şi este atât de bine acasă, încât e o bucurie de nedescris  să vezi chipuri cunoscute la biserică, întâlnite pe stradă, prin magazine, prin parcuri, prin piaţă. 
       M-am angajat. De două săptămâni muncesc în domeniu, în centrul oraşului. Deşi este provizoriu, nu pot să cred cum lucrează Dumnezeu prin oameni.Să te ajute cineva fără să îşi ceară nimic... Mă gândeam că treptat ne vom descurca cumva, însă atunci când norocul îţi bate la uşă, trebuie să fii pregătită să îi deschizi. Şi la asta am visat totimpul, să ne sprijinim, să ne împărţim activităţi şi responsabilităţi din viaţa copilului nostru. Pentru că până acum am fost învăţată să mă descurc cum pot, pe unde singură, pe unde fără, dar de acum înainte totul este la jumătate. 
       Ieri am înscris-o la şcoală. Nu am avut emoţii. Au fost câteva formalităţi banale şi mă gândeam că din toamnă, 13 ani va fi în acest oraş în sistemul de învăţământ. Intelectual este pregătită, copiii se adaptează uşor la situaţiile în care sunt puşi, se mulează, prind repede, sunt isteţi. Emoţional, avem mult de muncă, este atât de fragilă, căci uneori se sperie de lucruri mărunte şi nu se simte în siguranţă, dar sper să fie doar ceva trecător. Ei oricum cresc repede şi se dezvoltă treptat, cu timpul va învăţa cum să îşi gestioneze emoţiile. Peste toate astea este fericită. Chiar dacă uneori stă cu bunicii, chiar dacă uneori o duce şi o ia de la grădiniţă doar unul dintre noi, care este liber în acel moment. Desenează căsuţe, mult soare, curcubee.  Zilele acestea am realizat cât a crescut: înscriere la şcoală, clătinatul dintelui, etc...
      Este minunat cum ţi se poate "complica" viaţa întro perioadă atât de scurtă. Simt fericirea şi o ţin şi cu dinţii să nu plece, să nu treacă din sufletul meu. Vreau ca aceste clipe de fericire să îmi inunde sufletul şi să ţin minte toată viaţă, să nu uit cum a fost şi să mă bucur de ce am în aceste momente.

P.S.: I se clatină primul dinţişor (a răsărit la 1 martie 2011, când avea 6 luni; se clatină din 24 februarie la 5 ani şi aproape 6 luni), în curând o va vizita zâna măseluţă...

S-ar putea să îţi placă şi:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...