IPLV De unele lucruri afli pur şi simplu că există doar atunci când te loveşti de ele.
- Cum s-a întâmplat să ni se întample chiar nouă?
- Simplu: soarta şi materialul genetic cred.
La o lună de la naştere m-am pricopsit cu o urticarie de toată frumuseţea pe corp. Am mai avut bubiţe, dar de data aceasta erau o mulţime şi cel mai mult mă necăjea faptul că abia nu mă durea şi pe mine nimic, învăţase şi Daria să pape "sisi" şi să nu mă doară sau să am vreun discomfort. Am chemat ambulanţa acasă în speranţa că poate se rezolva simplu, dar erau depăşiţi, m-au luat la spital, era o invazie prea mare de bube. La urgenţă e ca la urgenţă, te tratează rapid şi simplu, hidrocortizon şi nu alăptez 24 de ore, iar în 2 ore eram acasă, îi făceam formula Dariei.
A fost o noapte ciudată, printre treziri, biberoane şi mâncărimi, vreau să zic, că nici măcar nu s-au albit bubele mele, nici vorbă să dispară. A doua zi ne-am prezentat, cu tot cu căţel şi purcel la dispensar. Eu la alergolog, singurul din judeţ, Daria la ortoped la control, şi dacă tot eram în zonă, şi la pediatră. Neânţelegerile mele cu dnul dr. alergolog sunt mai vechi, exact dinaintea zămislirii Dariei, el voia să-mi dea tratament cu antibiotice, eu îl refuzam, că voiam să fac bebe...Nu ştiu exact dacă a a vut timp să realizeze cine sunt, era şi bebe cu mine, doar o lună, plus bubele mele care zici că erau în floare, mi-a recomandat călduros alt set de analize şi să renunţ la alăptat pentru o vreme, aşa vreo 10 zile, cât timp i-au tratament. Cum am ieşit de pe uşă, aş fi aruncat acolo reţetele dacă era vreun coş de gunoi. Cred că am intrat la el cu ideea că poate îmi va spune ceva nou, dar cum o ţine tot cu antibiotice şi tratamente şi analize, zici că aveam cine ştie ce boală. Adevărul e, că nu era nici de neglijat, dar în cazul meu ţineam cu dinţii să alăptez cu orice preţ. Am continuat vizita la ortoped, apoi la pediatru. Acum o să subliniez ce a spus printre altele, dar atunci nu i-am dat nici o importanţă, habar nu aveam ce înseamnă IPLV.
Ne-a întrebat ce mănâncă Daria, căci avea nişte pete roşii pe obrăjori...I-am explicat că i-am dat 24 de ore lapte praf, dar nu se va mai repeta, căci o alăptez, nu mă fac pe mine nişte bube. Ne-a mai pus un set de întrebări, dar cum noi eram concentraţi numai şi numai pe bubele mele, nu am mai dat importanţă comportamentului Dariei, dacă a vomat, ea oricum regurgita la aproape fiecare masă. Am plecat acasă liniştiţi, am reânceput să facem ce ştim mai bine, eu să alăptez, Daria să sugă "sisi", mami a făcut rost de o soluţie anti mâncărime, iar în câteva zile viaţa noastră intrase din nou pe un făgaş normal, uitasem de tot că acum câteva zile aveam ditamai mulţimea de bubiţe pe mine.
Perioada care urmează să o povestesc va fi ca o terapie pentru mine, căci nici până în ziua de azi, după 6 luni, eu nu reusesc să merg la magazin să cumpăr lapte 3,5 % să îi fac branzică calcică, chiar dacă analizele au ieşit bune.
 |
| în încercarea de al trezi pe tati! |
La 7 luniţe ale Dariei, diversificarea era în floare, de o lună, doar legume, căci fructe nu voia cu desăvârşire. Era o dimineaţa perfectă de primăvară, am hotărât să-i dăm azi brânzică, am cumpărat lapte, am făcut de 2 ori branzică, căci la prima greşisem reţeta. Î-am băgat puţină brânză în pireul de legume, căci altfel nu mânca şi gata, bucuroşi că a mâncat tot. După 3 ore, timp în care am şi alăptat-o, a început copilul nostru să vomite în jet, o dată, am schimbat-o, s-a mai întâmplat şi cu pireu de 2 ori, a doua oară iar jet, iar am schimbat-o, deja ne luase cu călduri, ce să facem, până să pregătim să o schimbăm iar, a început a scoate un sunet ciudat, voia să vomite, da zici că se scremea să trăiască, să respire, zici că era un geamăt de o durere îngrozitoare, se movise toată, era palidă, eram terminaţi, am coborât la maşină plângând şi ţinând copilul în braţe. Nu ştiu cine o ţinea, eu sau Cristi, căci efectiv ţipam prin sensul de la teatru la tati să conducă mai repede, căci ne moare copilul în braţe, căci în drum spre spital mai făcuse două crize de urlet-screamăt plus movit...Doamne îmi venea efectiv să mor, eu oricum eram terminată, căci doar ţineam copilul în braţe şi o băteam pe spate şi mă rugam să poată respira, Cristi săracu, nu ştia la cine să se uite primul, căci îi era milă de amândouă.
La spital parcă era şi Daria mai bine, chiar atunci i se terminase episodul. O lejeritate pe asistente, am plecat sus în secţie de pediatrie, o punea să o cântărească, scria în fişă, noi mai aveam un pic şi ne sărea inima din loc, şi lor le ardea de hârţoage. Ne-a internat, ne-a trimis într-un salon, nu ştiu cât timp a trecut, dar nu mult, noi eram în salon aşteptam dna dr. să termine cu foile, când i-a venit Dariei iar o criză de screamăt-ţipăt, dar de data asta scotea şi un lichid spumos galben. A ieşit Cristi pe hol şi a strigat odată:
- Dna dr. salonul X, a ieşit toată secţia pe hol, inclusiv doctoriţa de gardă, care ne liniştea la internare, că mai vomită copiii...Când s-a apropiat de Daria şi ea era toata movă şi îi curgea lichidul ăla galben din gură şi nu mai putea respira şi se lupta parcă să traiască, mi-a zmuls-o din braţe şi a zis că:
- Da copilul ăsta vomită nu glumă!!!, a strigat la asistente să vină la terapie, iar noi am rămas cu toată mulţimea pe hol şi ne uitam la doctoriţă cum fuge cu copilul nostru. Câteva secunde stăteam şi mă întrebam, oare am voie să merg acolo, oare nu, dar fără să ştiu răspunsul, m-am desprins de Cristi, de mami şi am luat-o la fugă după doctoriţă.
Terapia intensivă era doar un simplu salon, un incubator şi nişte chestii. Dariei imediat i-au făcut injecţii, au aspirat-o, i-au curăţat gâtul, nasul, i-au luat sânge pentru analize...Eu doar o ţineam, nici să plângă nu mai putea floricica, dar în scurt timp, avea branulă şi se juca cu firul de la perfuzie. Am făcut şi raze X, nu se putea fără, la care a intrat să o ţină şi Cristi şi mami, eu alăptez, nu am voie, oare cum fac mamele singure...Parcă parcă îşi mai revenise, era prima noapte petrecută în spital, după naştere. Urât e Doamne în spitalele din România, în special la pediatrie la Focşani. Şi cum e vorba aia, că copiii ţiganilor sunt foarte imuni şi nu se imbolnăvesc niciodată, fals, era secţia plină numai de ei. Dimineaţa aflăm cu stupoare diagnosticul: bronşiolită acută. Atunci am tăcut, dar acum dacă tot sunt la momentul adevărului, dacă dai un search pe google, vezi clar că bronşiolita de manifestă mai uşor, nici chiar aşa cu voma în jet şi aproape un şoc anafilactic. În fine bine că am scăpat de rău, am mers acasă cu tratament de răceală, injecţii: gentamicină, ampicilină, hidrocortizon. Mă doare inima când scriu aceste lucruri, dar mă bucuram că am scăpat, neştiind ce ne aşeaptă mai departe. Doamna dr. ne-a recomandat peste o săptămână să revenim la brânzică...zis şi făcut, am terminat injecţiile, iarăşi marţi, iarăşi brânzică, iarăşi după 3 ore voma în jet, după 2 seturi, eram imbrăcată şi în taxiu şi la spital. Slavă Domnului că a fost fără screamăt- geamăt, căci îmi smulgeam părul din cap, eram doar cu Ana acasă, dar ori cu ea, ori singură, nu e diferenţă, ei îi este mai tare frică decât mine. Aceeaşi doctoriţă, alt diagnostic, dar tot răceală, tot înjecţii, iar acasă, să-i tot dau brânzică când se face bine. Zici că eram o mămică sadomasochistă, îmi chinuiam copilul cu brânzica lor calcică, şi marţea după tratament, am zis, fără brânzică, să-i pun o fişie de unt în pireu, că aşa a zis dna dr. În 3 ore iar voma, iar taxiu, iar spital, alt doctor:
- O uşoară indigestie, să-i dai brânzică!
- Da, da!, o să urmez sfatul cu sfinţenie...
Nu ştiu cum se face că eu de prima dată când am ajuns la urgenţă am spus că i-am dat pentru prima dată brânzică, şi repetam mereu acelaşi lucru la fiecare vizită, căci au fost multe, timp de o lună jumate, în fiecare săptămână. Dar medicii nu ascultă şi pacientul...cu părere de rău, sărăcuţa după atâta vomă cum să nu aibă şi gâtul roşu, şi nasul înfundat şi mucozităţi la plămâni, dacă ea voma şi pe nas şi pe gură şi ţipa ca din gură de şarpe de durere.
Am stat şi am cugetat, oricum am renunţaţ de tot la ideea de brânzică, am tot cugetat şi uite că într-o zi mi-am amintit vorbele pediatrei de la vizita cu bubele mele şi am avut o revelaţie. Iar când am căutat pe net, am încremenit, fetiţa mea avea chiar această IPLV.
Fără lactate nu am mai avut nici un episod de vomă, iar de răceală nici atât. Într-o după amiază frumoasă am mers la dna dr. pediatru şi i-am povestit păţaniile noastre cu amar. Am stat mult, ca la psiholog, dar ne-am vindecat puţin din rană şi am reparat greşeala, fără lactate până după un an. Nu e greu, ea e mică, nu cere mare sacrificiu, la un an şi o lună i-am făcut analize, au ieşit bune, dna dr. ne-a recomandat să încercăm să-i dăm brânzică, dar în subconştientul nostru este o setare blocată pe: fără lactate, mai ales brânzică! Şi să nu credeţi că Daria era prea mică şi nu ţine minte, a rămas cu o sensibilitate in alimentaţie, dacă nu îi plăcea ceva, imediat avea o stare de voma şi nu puteai să o forţezi sau să îi impui să mănânce ceva, nici chiar siropurile de răceală, i-am făcut doar înjecţii. Astfel i-am întârziat toate alimentele, a mâncat mult sân şi mâncare mai puţină. Abia la 11 luni copilul meu mânca un covrig, pufuleţi, iar măr, banane, mult mai târziu după un an. Atunci s-a simţit ea în stare, cred că uitase puţin din suferinţa prin care a trecut.
Am tot amânat acest articol, până în momentul când chiar vom încerca lactatele, dar după cum văd că trece timpul, acel moment se îndepărtează de noi, sperăm să găsim puterea să trecem toţi 3 peste acest mare impas din viaţa floricicăi noastre.
Alăptez şi sunt mândră că în ciuda faptului că laptele de vacă i-a adus atâta suferinţă în sufletul copilului meu, cel de mamă îi aduce alinare.
Sfântul Nicolae de anul acesta am vrut să fie unul special, nu doar prin multe cadouri, ci şi cu mult lapte de văcuţă, aşa că mi-am luat inima în dinţi şi i-am dat Dariei brânzică. Am cumpărat de seara lăpticul cu pricina, 3,5%, a doua zi am fost singurele acasă, aşa că ne-am relaxat maxim şi am preparat brânzica, i-am dat doar o bobiţă din ea şi am aşteptat...Dacă am văzut că în 3 ore nu s-a întâmplat nimic, cum se întâmpla de obicei, atunci mi-a crescut inima în mine de bucurie, gândindu-mă cât sunt de curajoasă. Acum o luăm pas cu pas, branzică calcică făcută de mine în casă, apoi aş vrea să-i fac şi iaurt tot în casă, iar cu laptele mai avem timp.
La multă sănătate şi multe lactate!
