Chipul Fericirii

    E vacanţă, sunt în concediu. Am deschis laptop-ul, răsfoiesc ferestre, pagini citite şi răscitite de mine alteori zilnic. Nu mă mai joc cu timpul printre degete. Îl valorific, îl ţin strâns în pumni şi îi dau drumul puţin câte puţin, cât trece în fir subţire printre degete. Răsfoiesc pagini citite ani la rând, câte 3-4 ani la rând. Au crescut copiii, s-au angajat părinţii, din lipsa timpului, din răutatea altora, din n motive, blogurile se închid, unul câte unul. Cu cât cresc copiii grijile şi nevoile sunt tot mai mari. Necesitatea unui blog, experienţele, trăirile din viaţa altor părinţi aşa ca noi, ne sunt vitale. Suntem ca o familie, copiii lor au crescut în faţa ochilor noştri, de parcă ne ştim de-o viaţă. E ca şi cum ar fi o grădiniţă virtuală/ideală. Fiecare familie cu grijile şi problemele ei, încercări ale vieţii, aşa cum e viaţa în splendoarea ei. Unii au pierdut copilul la naştere, alţii l-au pierdut după doar câţiva ani, câţiva i-au educat acasă... Învăţăm din experienţele lor dureroase/frumoase multe lucruri valoroase, lucruri care nu sunt scrise în cărţi sau le întâlneşti la colţul străzii. 

       Ce mai citesc, pe cine mai urmăresc...Unii oameni scriu toată viaţa, alte persoane scriu doar o perioadă, fiecare are darul acesta doar câţiva ani (inspiraţia), alteori toată viaţă găseşti nimicuri despre care să tot vorbeşti/scrii. Provocările sunt zilnice, constante, însă de multe ori timpul ne este cel mai mare duşman. 

        A trecut timpul, a crescut copila. I-au căzut primii doi dinţi, i se clatină şi cei mari. Viaţa ni s-a schimbat dramatic, în bine. Ne doream, dar nu credeam că trăirea acestui vis poate fi atât de intens. Suntem foarte bine şi extrem de fericiţi. Copila în toate desenele pe care le face are un soare sau curcubeu. E fericită maxim. Până acum a trăit o fericire umbrită, dar acum este fericită după felul în care îi sclipesc ochii.
         Anul trecut pe vremea asta ne plimbam cu caserolele de mâncare pe drumuri...era frumos, dar era greu. Acum am aflat că şi frumuseţea are o parte mai luminoasă decât soarele. Plâng, dar nu de tristeţe sau dor, sunt lacrimi de fericire. Toate nimicurile din viaţa nostră ne luminează unul câte unul calea. Putem singuri să ne luminăm calea cu: lanterna, lumânare, bec, chibrit, brichetă, torţă, etc, dar cel mai uşor este atunci când calea îţi este luminată de lumina naturală. 

      Mi-am amintit de ce am ales să urmez acest drum. Am simţit că aşa este cel mai bine. Acum îmi este greu, dar nu într-atât încât să nu pot duce. Este exact cât pot, nici prea simplu, nici prea complicat. Echilibru se află în noi. Mă simt bine atunci când cei din jurul meu sunt mulţumiţi de ei înşişi şi de mine. Viaţa fiecăruia dintre noi este mai luminoasă atâta timp cât cei din jurul nostru sunt plini de propria lor lumină

     Mă declar o femeie fericită! Luminez...