A apărut o eroare în acest obiect gadget

duminică, 11 noiembrie 2012

DOI ANI ŞI DOUĂ LUNIŢE

         ...au trecut de când ai apărut în viaţa noastră care a devenit plină şi elastică,  în care nici o zi nu seamănă cu alta, doar simţi şi te înfrupţi cu micile bucurii ale ei, care sunt mai dulci decât mierea de salcâm, mai lungi decât o zi de vară.
        A crescut...e ca o pâine de la ţară mare, caldă, pufoasă, gustoasă pe care nu poţi decât să o săruţi pe obrăjorii bucălaţi, să o mângâi pe căpuşorul plin de zulufi mai mici, mai mari, unul mai ondulat decât altul, să o strângi la piept în timp ce închizi ochii şi apleci capul pe spate de bucurie.
       Vorbeşte încontinu, uneori şi atunci când doarme, pune întrebări, face afirmaţii, îşi exprimă gânduri, dorinţe, idei pe limba ei cu încrucişări de litere şi silabe rupte de conţinut, şi totuşi ne înţelegem atât de bine. Ne rupe aproape zilnic câte un zâmbet de pe buzele noastre mari şi mici, şi groase şi alungite, care uneori ne ia pe dinainte. Ne-a cultivat răbdarea şi dragostea până am ajuns la cea mai înaltă treaptă, nici nu credeam că acea stare de euforie poate fi simţită de inimile oamenilor, mai ales a părinţilor.
      Combină acuarela cu plastilina, apoi mai adaugă o pată de culoare cu cariocile, nişte ghinde, câteva castane, o frunză două  şi opera  de artă devine una emblematică, îşi admiră până şi unghiile colorate din grabă ca pe o lucrare a unui pictor celebru.
     Ascultă seară rugăciunea dinainte de somn cu acelaşi interes pe care îl arată şi la poveştile cu căpriţe, cucoşi şi fete frumoase şi harnice. Se închină copilăreşte pe lângă toate bisericile pe lângă care trece zilnic sau nu, de e frig sau chiar picură din ceaţă, de se grăbeşte sau îi este foame. Îngenunghează în timpul slujbei în acelaşi timp cu toată lumea şi mă îndeamnă şi pe mine, în cazul în care întârzii să o fac. Sărută toate icoanele din biserică sau nu, de pe unde îi sar în ochi, în maşini, pe la tarabele de la târguri. Rabdă o foame de lup până se împărtăşeşte bucuroasă şi pofticioasă pentru ce urmează să înfulece, se miruieşte la sfârşit în biserică stând în rând cu toată lumea, chiar şi de câteva ori, e singura coadă la care nu s-ar plânge că stă. Este darnică şi bună, împarte şi cu alţii dacă are ceva ce şi ei i-ar plăcea să-i dea cineva, îmbrăţişează cu mare drag copiii mai mari, pe cei mai mici îi mângâie mlădios pe tălpi în semn vădit de dragoste şi de protecţie.
      Îşi croieşte drum cu prioritate în locurile în care îi place să fie atunci când suntem pe afară, îmi arată direcţia şi locul imediat ce vrem să o luăm în altă direcţie şi ştie pentru fiecare loc ce aşteptări are de la el, ştie de unde facem rost de prăjituri gustoase şi proaspete, de unde cumpărăm fructele şi legumele, unde hrănim porumbeii, desigur unde este locul de joacă şi întâlneşte o sumedenie de copii, de pe unde culegem flori sau castane, frunze sau ghinde, locuri care îi aduc în suflet doar bucurii şi plăceri copilăreşti.  
    Se ruşinează şi se împleticeşte în picioarele mele când vorbim cu cineva pe care nu l-am mai întâlnit şi de obicei nu are chef de vorbă după ce se trezeşte din somnul de la prânz, nu zâmbeşte şi nu socializează fără nici o excepţie. Are poftă de mâncare cât pentru patru oameni, dar nu mănâncă orice, doar cu aromă de vişine şi/sau fără, în rest în mare parte fără pâine sau o mănâncă separat la sfârşit dacă mai poate şi dacă ar creşte ouă în copaci s-ar îmfrupta din ele în fiecare zi la toate cele cinci mese. Îi place să mănânce singurică şi foarte elevat, până şi bucăţile de măr le înfige în vârful ascuţit al fruculiţelor şi le mănâcă ca pe o delicatesă, iar biscuţii îi consumă cu linguri, linguriţe, mâini, din bol atent şi sorbind câte o îngiţitură de apă după fiecare îmbucătură. Atunci când răbdarii noastre îi  crapă vreo siguranţă alegem să o hrănim noi, cu lingura sau furculiţa la măsuţa ei mică de lemn. De altfel se urcă cu uşurinţă în braţele oricui dacă are o farfurie cu mâncare în faţă şi nu refuză nici o măsură până nu îşi umple burtica goală.
      Spune cu toată încrederea "tanom", adică "pardon" dacă îi stă cineva în cale sau întâlneşte un altfel de obstacol, spune "mulţumesc" pe limba ei atunci când îi întinzi ceva în timp cei spui "poftim". Se supără repede, dar râde din tot sufletul când îi imiţi supărarea şi îşi dă seama că nu a fost decât un moft nevinovat. Jonglează cu nişte lacrimi uscate de la unul la altul, atunci când unul din noi o ceartă sau îi spune ceva pe un ton mai puţin plăcut. Nu mă mai strigă "mami!", acum exclamă "mama mea!" şi mă mângâie şi îmbrăţişează ca pe o comoară în timp ce îşi lipeşte faţa ei caldă şi fină de pieptul meu. Nu mă contrazice niciodată, chiar mereu cădem de acord, însă pe parcurs îşi duce planul la bun sfârşit exact cum îi doreşte inimioara ei, nicidecum după cum ne era în plan. Pe tati îl strigă exclusiv "puiu" şi ştie că el este cel care pleacă dimineaţa devreme, dar mereu vine înapoi, mami este cea care pleacă rar sau deloc şi că sunt cea care sunt aproape mereu lângă ea, însă noaptea sunt cea care nu am cum să  lipsesc niciodată. 
      Ea este cea care nu  poartă ranchiună, ştie din filmele ei de desene animate că există şi oameni răi, dar ea nu se supără, îi ceartă şi chiar le explică ce au făcut greşit. Dacă o doare ceva ne arată locul necăjită şi ne propune să mergem la doctor, fie că o jenează o unghie sau o gâdilă o aţă pe sub haine. Ne ascultă burtica şi inimioara pe rând cu stetoscopul de plastic agăţat haotic în jurul gâtului, ne deschide gura şi ne apasă pe limbă cu ce găseşte la îndemână doar lung şi subţire să fie şi ne mângâie la orice văietare iese din gura noastră sau doar dacă aude cuvintele "buba", "au", "m-am lovit", "mă doare". Ne spune de fiecare dată că doamna doctor i-a făcut "măi-măi" şi ne arată şi cum a mângâiat-o pe faţă povestind cu melancolie, în semn că ei îi place la doctor şi că la plecare i-a răspuns şi ea doamnei cu plăcere "te pup". Ne tratăm rănile şi cu pupicuri, duble sau chiar unul singur este atât de puternic încât uită din prima locul unde avea lovitura. În jurul nostru nimeni nu are voie să ridice tonul sub nici o formă, mai ales la mami sau şi mami, căci ea îţi ordonă imediat să taci şi te ameninţă cu degetul dojenitor.
     Ne trezim dimineaţă când se crapă de ziuă şi cocoşii abia îşi dreg vocile, iar căţelul vecinilor latră la animalele care merg la păşunat, ea deschide ochii sau de multe ori spune printre gene: "pipi", dacă nu asta, atunci "mama mea" sau poate "puiu nu-i" sau "iui" adică lapte şi ziua abia începe. Încă nu i-a revenit plăcerea de a asculta muzică live, nu-i cântăm căci ne spune din prima "tac", i se trage de la  melodia de "la multi ani" de la ziua ei, dar avem răbdare, căci totuşi cântăm frumos amândoi. Ne alungă de lângă ea pe rând doar când i se face foame, să mergem să-i facem rost de hrană rostind "du-du" văietându-se şi arătând spre uşă  sau frecându-şi burtica în semn de foame profundă. 
       Adoarme la prânz după porţia zilnică de ciorbiţă dreasă cu desenele preferate de  prânz, mai greu, mai repede, cum ne permite răbdarea noastră şi oboseala ei. Adoră baia cu spumă, mă ajută să fac patul  şi nu se încalţă decât cu ciorapi singurică, în rest nu arată nici un semn de dorinţă măcar. Oliţa a suferit tot mai puţine accidente, îi vine să intre în pământ de ruşine dacă totuşi se întâmplă, şi nu pentru că are ceva ud pe ea, ci pentru că ştie că mami se supără dacă se  întâmplă să rateze momentul. Iar dacă se află într-un loc din care ar vrea să evadeze invoca imediat "pipi" şi ştie sigur că mami o duce într-un loc retras de ochii lumii.
      Ştie ea câte ceva, însă sigur ştie cum e să fii  iubită, dorită şi nu numai, îşi spune "bebe Dady" pentru că numele Daria este foarte greu de pronunţat pentru începători aşa ca ea şi beneficiază de un statut social special, căci ea este totuşi "fata popii!".     

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

S-ar putea să îţi placă şi:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...