În frageda mea tinereţe pe când abia încercam să mă acomodez cu viaţa de la oraş, îmi doream să îmi cresc copiii la ţară sau o cale de mijloc ar fi fost la curte, căci statul la bloc mă obosea şi îmi provoca o stare de agitaţie, de stăteam toată ziua pe drumuri şi mă întorceam doar pe înserat. Oraşul în mare parte îmi invoca totuşi o linişte, dar de la atâta poluare, forfotă şi călduri văratice, îmi provoca o puternică durere de cap. Cu timpul am învăţat să ignor această durere şi evident că şi visurile puse în ramă au suferit schimbări. Dar cum soarta omului este imprevizibilă, am ajuns aproape peste tot, am avut ocazia să îmi cresc copilul şi la oraş şi la ţară şi poate aşa a fost să fie, căci am văzut cum e viaţa pe toate părţile, fie pe pielea proprie, fie prin prisma altora. Însă privind în ansamblu, trag linie şi mă minunez de rezultate, căci în mintea mea se spulberă acea legendă în care se spune despre un copil de la oraş, că atunci când a văzut prima oară în viaţa sa o vacă, a întrebat uimit ce animal mai este şi acesta...
La ţară lecţiile prind viaţă şi imaginea vizuală se contopeşte cu partea teoretică şi de aceea poate şi copiii de la ţară sunt mai înţelepţi, căci ei văd cu ochii lor cum poveştile prind viaţă, căci experienţa păleşte în faţa teoriei. Stau într-un plan benefic şi observă cu multă atenţie cum grăuntele prinde viaţă şi planta dă rod, învaţă de mici să-şi cultive răbdarea şi nu numai.
Nu pot să ştiu ce ne va rezerva viitorul, dar eu mereu am s-o încurajez să îşi urmeze visul. Are diverse activităţi care din joacă se transformă într-o pasiune, însă la unele dintre ele se simte deja chemarea, este prematur să mă bucur, dar este evident, căci are o sensibilitatea aparte atunci când se dedică total unui joc devenit în timp pasiune.
Ne lipseşte şi viaţa de la oraş, dar ne este de ajuns o vizită scurtă şi am topit dorul, căci "veşnicia s-a născut la sat", dar din când în când mai trebuie şi ea tulburată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu