ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ ASCULT

             

 Mânăstirea "Marta şi Maria", Căuşeni, Republica Moldova

           Dintotdeauna am fost o fire sârguincioasă şi luptătoare, ştiu să accept şi înfrângeri, însă meritul cel mai mare este că învăţ din mers, şi despre viaţă, şi despre altele, pot să citesc  şi printre rânduri, gânduri şi priviri.
           Era o zi ca oricare alta, anul doi de seminar şi dacă nu eram la ore, atunci eram la ascultare, aşa cum se obişnuişte pe la mânăstiri,  locul unde se combină mlădios rugăciunea cu lucrul manual, pentru a putea scăpa şi de gânduri necurate şi de fapte necugetate.
          Mânăstirea unde mi-am ales să aprofundez studiile teologice  era una mică şi am aflat repede că a fost adusă o femeie în floarea vârstei, care suferise un grav accident rutier şi cum era pe ultima sută de metri, ai săi s-au asigurat că măcar acum este pe drumul cel drept. Arăta rău, în scaun cu rotile şi hrănită artificial, însă foarte luminoasă la chip, mai ales spre sfârşit, îţi inspira curăţenie sufletească şi minte luminată. Ciudat lucru, dar o admiram pentru persoana care devenise, se împăcase cu gândul că va pleca, însă plecarea ei avea să fie una binecuvântată.
        A avut mai multe zile decât îi preconizase medicii, însă totuşi ele s-au împuţinat, a fost ridicată post - mortem la rang de ascultătoare, prima treapta a călugăriei. Cimitirul mânăstirii era gol încă, obştea preponderent tânără, mânăstire la început de drum, mormântul ei a stat câţiva ani în centrul atenţiei, căci era primul, singurul de altfel. O cruce albastră se zărea printre copacii în floare, cu frunze sau goi.
       Eram la ore. Tocmai luasem primul doi din istoria vieţii mele, la dirijare. Îmi placea muzica, ştiam să cânt bine, nu reuşeam să dirijez, ştiam ce neajuns aveam, ritm slab.  Iar eu cum sunt din fire mai mult perfecţionistă, mă gândeam în sinea mea că  mai bine iau un doi decât un amărât de cinci, căci nu pot să  accept o cale  de mijloc din principiu. Profesorul este bulversat, de ce nu accept să mă fac de râs cinci minute pentru o notă de cinci, ci afirm că habar nu am cum stă treaba cu dirijatul. Eu nervoasă, îl scot din sărite şi pe el tot refuzând să dirijez, însă el nu dădea semne de nervi, ci dimpotrivă, doar o uşoară nedumerire,  îmi spune calm să stau jos şi îmi trece un doi în catalog. Eu trântesc uşa de tremură toate geamurile şi plec fără să mă uit îndărăt. Nici acum nu pot să-mi explic dacă uşa a fost trântită cu atâta putere de curent sau de nervii mei adolescentini. Însă am auzit bine cum striga după mine, cu vocea-i blândă şi muzicală:
- O să mănânci  multe suflete cu atitudinea aceasta, trebuie să te schimbi!
      Am mers unde m-au dus piciorele şi m-am trezit lângă mormântul ei. Pe crucea albastră de fier scria cu litere mari şi negre:

-Ascultătoarea ...-

       Am înlemnit, chiar şi atunci când nu mai era printre noi, tot o invidiam, a rămas pentru veşnicie calmă şi liniştită în memoria tuturor celor ce au cunoscut-o. Mi-aş fi dorit să pot să fiu şi eu atât de ascultătoare,  ca şi ea, să pot accepta înfrângerile cu capul sus, la fel cum primesc cu sufletul deschis bătăliile câştigate. Să mă fac ascultată şi să pot să aud ce au şi alţii de spus.
      Între timp m-am schimbat, căci am simţit nevoia, şi pentru dezvoltarea personala şi din empatie, aşa cum îmi face plăcerea să se deschidă uşile în faţa mea, noi orizonturi, nu mai trântesc uşile după mine, le închid uşor  atunci când simt că se răceşte timpul sau cuvântul ,  în rest le las larg deschise, să poată intra cine vrea şi îşi doreşte să asculte sau să fie ascultat.
     De aici se trage şi  titlul blogului...îmi doresc să reuşesc să fiu ascultătoare.

Poză originală: Mănăstirea "Marta şi Maria", Paştele Blajinilor, 2013: de-a lungul timpului în cimitirul mănăstirii şi-au găsit liniştea sufletească şi alte feţe monahale...



Poza originală:  Mănăstirea "Marta şi Maria", Paştele Blajinilor, 2013: în stânga mormântul mai sus pomenit, între timp ...  în partea dreaptă şi profesorul mai sus amintit şi-a găsit liniştea sufletească.