OBIŞNUINŢE

         La ţară nici o zi  nu seamănă una cu cealaltă, fiecare zi îşi are deznodământul ei. Sâmbăta trecută spre exemplu părea a fi o zi ca oricare alta, în care gătim, curăţăm, ne jucăm, etc...însă într-o clipită s-a dovedit a fi altfel decât o zi de sâmbătă obişnuită.

        Ne jucam în dormitor, mai mult Daria decât noi, căci era ora de somn şi ne pregăteam pentru somnul de prânz. Copila se unduia prin pat undeva pe la capătulu celălalt şi refuza să pună capul pe perna dintre noi doi. Şi în acel moment mi-am zis să mă caut pe unde mai am nişte răbdare şi să o iau în braţe pentru a-i alina neliniştea fictivă interiorară. Şi în momentul în care eu am încercat să o ridic, ea s-a opus, eu stăteam pe o parte şi am depus niţel efort şi nici poziţia nu era una favorabilă...că am început a plânge ca din gură de şarpe, de a sărit şi copilul şi bărbatul, şi nu mă mai puteam opri din plâns, ca să pot scoate o explicaţie logică sau scurtă. La un moment dat le făceam semne disperate să îmi lase spaţiu să respir, că simţeam că rămân fără aer de la atâtea lacrimi. Mă ţineam strategic de mijloc, mi se întinsese un muşchi, de nu-mi mai puteam găsi locul, nici culcat, nici pe o parte, nici altcumva. După un sfert de oră am încercat totuşi să mă liniştesc, căci riscam să răbufnească copilul în lacrimi şi era ultimul lucru pe care mi-l doream. Într-un final mi-am găsit o poziţie mai puţin dureroasă în pat şi am adormit copila care suspina pentru durerea mea.

          La noi în casă dacă te doare ceva sigur găseşti şi tratamentul. Am găsit o cremă antiinflamatoare şi cam atât. Durerea era continuă şi mă mişcam ca o văduvă gârbovă de anii duşi în spate. Ce să iau ce să iau, căci cum venea noaptea simţeam că pe o scară de la 1 la 10, mă durea cam de 5 şi nu era o durere de neglijat. Eu nu iau în general pastile după ureche, şi cel mai important nu i-au pastile uşor, încerc să găsesc puterea să mă lupt cu durerea, dacă e suportabilă. Şi din noianul de prim ajutor am hotărât să iau un no-spa, adică fără nici o relevenţă, căci nu mă putea ajuta cu nimic la durerile mele musculare. Dimineaţă eram fresh, ca să vezi că şi no-spa are secretele ei vindecătoare. Seara aceeaşi poveste, dureri, no-spa şi somn liniştit. Luni am ajuns la o farmacie şi am cumpărat nişte pastile adecvate durerilor mele, am luat doar una, căci mă simţeam mai bine şi le păstrez pentru o eventuală durere lombară a cuiva, căci spatele meu este pe drumul cel bun, acum m-a apucat o durere de ureche.  Toată lumea mi-a spus că se va vindeca greu până îşi revine muşchiul, dar eu mă simt deja mai bine, şi nu am mai luat nimic, pur şi simplu am făcut mişcare, iar ureche dă semne de vindecare proprii. A fost crunt vreo două zile, căci nu puteam pune copilul nici la oliţă, dar la bătrâneţe cum o fi oare?

       Ieri am fost la grădiniţă în vizită. Mi-a căutat de câteva ori privirea pentru a face schimb de impresii sau de a-şi cere voie să facă ceva, în rest era absorbită de context. În mometul de faţă şi-ar dori să meargă singură la grădiniţă, dar să nu plec eu la serviciu, adică serviciul meu este problema, nu statul ei la grădiniţă singurică. S-a jucat până la epuizare şi m-a rugat să o duc şi ziua următoare, căci este bine tare. Imaginile sunt grăitoare de la sine:

        În rest face vizite lungi şi dese prin vecini, şi plânge până nu o duci, şi iarăşi plânge dacă o ei de acolo. Mai nou cere şi de mâncare după vizitele numeroase la animale (doi iezi, o viţică şi nişte pui). Nu ştie să bea cu paharul incă, suntem în curs de învăţare, dar am găsit-o cum mânca cu linguriţa foarte atent şi fără să dea pe ea sau pe masă, nişte iaurt de casă. Nici nu ştii ce-i poate bate capul...




strengăriţa