De când sunt mamică îmi aduc foarte des aminte de copilăria mea de parcă ar fi fost ieri şi de fiecare dată cu zâmbetul pe buze, rare sunt amintirile care doar îmi umbresc zâmbetul, nu reuşeşte nici una să mă întristeze, toate au haz, farmec şi magie, au copilărie.
COPILĂRIE
 |
| după ani şi ani... |
Eu m-am născut în ambulanţă, daaaa! urma să fiu al patrulea copil în familia mea şi deja se ştie că după a treia naştere travaliu nu mai ţine o veşnicie aşa ca la primele sarcini, aşa că am avut o intrare spectaculoasă în această lume. Aveam şi spital - policlinică în sat, în care se putea naşte fără probleme dar exact în acel moment de răscruce al vieţii mele era în reparaţii, aşa că până a sosit ambulanţa de la "raion" cel mai apropiat orăşel de noi, care era la 12 km distanţă s-a întâmplat să vreau să mă nasc la jumătatea drumului, chiar pe drumul naţional, "în valea Bâcului" pentru cunoscători. Cred că exact în momentul naşterii pe acel drum naţional mi s-a prescris soarta, de a fi o fire aventurieră, o călătoare, să-mi găsesc prin lumea largă norocul, armonia şi liniştea sufletească. Şi după cum se spune că sângele apă nu se face, bunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, spunea, că stromoşii noştri se trag de prin părţile României, deci poate visul de a reveni pe meleaguri strămoşeşti ale străbunilor noştri s-au împlinit atunci când am păşit pe acest pământ.
GRĂDINIŢA
Am fost alăptată doar trei luni şi apoi dusă la creşă, mama s-a întors la muncă la "sovhoz" (o formă a CAP-ul comunist), adică la munca câmpului. Sovhozul-fabrica a construit o şcoală nouă, o grădiniţă - tip 320 de copii, un spital, un garaj, ateliere de reparaţii a tehnicii, fabrică de încălţaminte, fabrică de pâine, fermă de animale: vaci, porci, găini, ne hrăneam şi îmbrăcam exclusiv din munca părinţilor noştri. Am crescut frumos, armonios, chiar pot să spun cu toată inima că nu-mi lipsea decât mama, că în rest aveam de toate acolo. Grădiniţele în acele timpuri erau foarte bine dotate, cei 2,5km îi parcurgeam cu autobuzul special, în care urcam din faţa bisericii, deci era floare la ureche să mergem la grădiniţă. Pentru că eu am fost singura din familie care am mers la această grădiniţă, fraţii mei au frecventat una mai de cartier şi desigur foarte aproape de casă, care între timp s-a desfiinţat, s-a construit una mare şi lată pentru ca toţi fiii satului să stea împreună. Iar până să ne transporte autobuzul am avut alte mijloace de transport, motiv pentru care eu am fost singura din familie care am avut şi căruţ şi săniuţă, nu de alta, dar nu putea nimeni face faţă la un drum de 2,5 km cu un copil în braţe şi o zi de muncă în faţă.
Grădiniţa era foarte mare, cu un etaj iar fiecare grupă avea sală de curs, dormitor şi grup sanitar, sala festivă era comună, acolo cântam acompaniaţi de pian sau acordeon de un cuplu care încântă şi astăzi urechile picilor din sat sau făceam sport pe timp de iarnă, exista cabinet medical, bucătărie şi spălătorie. Fiecare grupă avea în faţa clădirii un loc a lor, pentru sport, pentru joacă, iar locurile de joacă eram pentru cel mult 4-6 grupe de copii, era mult spaţiu verde. Învăţătoarele şi femeile de serviciu erau din sat, nu erau nici tinere, nici foarte bătrâne, erau exact ca mamele şi bunicile noastre, aveau experienţă de viaţă proprie cât şi profesionalism. Majoritatea cursurilor care se făceau în acele timpuri durau maxim şase luni, aşa că nu avea facultăţi sau masterate absolvite, dar se descurcau de minune, puneau suflet în ceea ce făceau, se dăruiau şi urmau câteva tipologii de stiluri de manegement bine puse la punct, Grupa mea se numea "Floricica" se afla la parter în partea de sud a clădirii, în faţa noastră se afla locul de joacă, aleile erau toate împrejmuite cu gard viu, iar primăvara îngânam alergând: " Vine, vine primăvara/ Se aşterne-n toată ţara/ Floricele pe câmpii/ Hai să le-adunăm, copii." fugărind bondarii şi albinuţele de prin floricele.
Eu am fost un copil mofturos la masă, atât de mofturos că nici pătrunjelul din ciorbă nu-mi intra pe gât, iar mama care gătea toată ziua pentru o familie numeroasă, mă găsea la borcanul cu zahăr, unde îmi lingeam cu o poftă şi degetele şi buzele. Din ciorbă mâncam doar zeama, căci dintre legume, nu toleram decât cartoful, aşa că îmi lua mai mult timp să mă lupt cu ele prin farfurie, decât să le mănânc. Altceva nu ţin minte să fi mâncat în copilărie, decât că fiind la ţară, ciorba bunicii era mai delicioasă decât cea a mamei, dar nu zicea nimeni nimic, se bucurau că mănânc şi eu câte ceva. Curtea casei părinteşti era împrejmuită cu copaci: vişini, caişi, meri, pruni, nuci, iar vara mă pierdeam prin grădină, mă urcam în copacul meu preferat, aveam un măr, în care îmi goleam toate buzunarele, în care îndesam ce găseam prin grădină: roşii, castraveţi, caise, vişine, nuci, ridichi, căpşuni, ceapă verde, struguri, prune, etc. În rest nu ştiu ce mai mâncam, căci nici la grădiniţă nu mă împăcam bine cu mâncarea. Mama îi explica educatoarei să stea cu ochii pe mine atunci când mănânc, ca sunt mai pretenţioasă şi uneori chiar îi spunea ironic că probabil mâncarea se pierde printre costele ce se vedeau clar de slabă ce eram. Dar educatoarea o liniştea pe mama să stea fără grijă, ca ea mereu mă urmăreşte şi am mereu farfuria goală în faţă. Dar eu eram atât de concentrată la a avea farfuria goală, încât aveam un coleg mai plinuţ, care mereu stătea pe lângă mine, iar când termina el, făceam schimb de farfurii, aşa că din masa de prânz, nu mâncam decât o cană de compot, căci ciorba şi felul doi o mânca colegul. Iar toate verile în care băteam uliţa în lung şi-n lat jucându-mă cu toţi copiii vecinilor, intram cinci minute în casă, tăiam o felie mare de pâine de casă, o udam cu apă şi presăram zahăr pe ea, şi o mâncam alergând tot la joacă. Mă mai mir că fata mea şi-a mai deschis apetitul la mâncare, căci după cum era în primul an de viaţă, mă revedeam pe mine în copilărie.
Unele amintiri sunt doar frânturi, altele le ţin minte de parcă s-ar fi întâmplat astăzi, însă ţin minte perfect cum mi-am spart capul. Nu mai ştiu ce vârstă aveam, dar eram la grădiniţă, eram mărişoară deja cam de 4-5 anişori. Ne-am trezit după prânz, am mâncat, iar când ni s-a spus să ieşim în curte, eu am rugat-o pe doamna să mă lase să stau în clasă să mă joc. Camera avea două geamuri mari sub care erau aliniate scăunele noastre, unul câte unul, în partea stângă era uşa, în partea dreaptă pe colţ, trona dulapul în care doamnele îşi păstrau lucrurile. Iar eu am început să alerg de-a lungul scaunelor, când în stânga, când în dreapta, atingând cu mâna toate scaunele şi la un moment dat am ameţit după atâta alergat şi mi-am pierdut cumva echilibru sau am uitat să mai întorc, cert este că m-am oprit exact în muchia dulapului din colţ. Nu îmi aduc aminte durerea, ţin minte doar ce a urmat după, mi-am pierdut cunoştinţa şi m-a trezit în dormitor, roiau în jurul meu multe persoane, presupun că educatoarea, care în momentul impactului se afla afară cu ceilalţi copii, alertată de femeia de servici care se afla în aceiaşi cameră cu mine, dar cumva pe colţ, căci se afla în mini bucătăria amenajată, unde spăla vesela cu spor, asistenta de la grădiniţă şi alţi curioşi sau poate îngrijoraţi. Apoi iar mi-am pierdut cunoştinţa şi m-am trezit la spital, era la un sfert de oră distanţă, mi s-a pus o cârpă albă pe cap şi am adormit. Apoi îmi amintesc că m-am trezit acasă la poartă de mână cu educatoarea, a deschis mama, când m-a văzut cu jumătate de frunte bandajată, educatoarea şi-a pierdut tot curajul, căci nu avea nici o scuză, faptul era deja consumat. A deschis mama gura de i-a zis şi verzi şi uscate: " că sunt plătite să aibă grijă de noi, şi ele ce fac toată ziua cască gura"... de şi-a blestemat educatoarea ziua în care şi-a ales această meserie, iar eu am intrat în casă mândră că am ajuns mai devreme acasă. Apoi s-au uitat la mine ca după o bombă cu ceas, nu eram hiperactivă, nici obraznică, dar nu îşi mai dorea nici o educatoare să intre în gura mamei şi oricum am mai avut incidente, aşa sunt copiii, se împiedică în propriile picioare sau pe loc drept.
Petreceam mult timp la grădiniţă, timp în care ne dezvoltam armonios cântând, dansând, şi multe alte chestii pentru pici, care ne captivau, ne făceau să ne simţim independenţi şi siguri pe noi. Aşteptam cu nerăbdare să vedem ce cadou ne aduce Moşul Gerilă, erau toate la fel, o cutiuţă de dulciuri de la "Bucuria" şi o jucărie, nu existau scări sociale, ne deosebeam între noi doar prin culoarea părului, în rest eram egali în toate. Nu existau familii sărace, toată lumea avea de muncă, aveai nevoie doar de voinţă şi putere de muncă. Participam la paradele comuniste care erau organizate cu mare fast, fluturam steguleţele în mâni şi cântam o melodie patriotică cu aceiaşi intensitate şi plăcere ca la serbările de iarnă sau pentru ziua mamei, aveam acelaşi spirit, nu puteam face încă deosebiri între evenimente, ne emoţionam până la roşu-l din obaji şi ne trăgeam sufletul abia la final.
Eu eram foarte timidă şi alintată, plângeam în primele zile la fiecare început de an, plângeam de frică de Moş Gerilă, de trezit matinal, de orice altceva mi se mai năzărea. Nu m-am bătut niciodată, mă bruscau alţii, eu eram din catifea, poate pentru că fiind ultima şi din prea mult răsfăţ părintesc dacă vărsam vreo lacrimă, cei mai mari erau certaţi mereu sau poate că ştiam că vărul meu îmi va lua apărarea, el îi scutura pe toţi care au îndrăznit să mă supere voit sau nu, aşa ca un frate mai mare, tot el îmi lega şireturile sau îmi punea papucii corect în picioare, după ce eu îi încălţasem greşit. E frumos să ai fraţi mai mari, să fii mezina, ai doar avantaje.
Un episod m-a marcat adânc în acea perioadă, momentul în care părinţii mei au încercat să mă lase toată săptămâna la grădiniţă. A fost groaznic, a fost o schimbare majoră peste care nu am reuşit să trec, când mă ducea lunea la grădiniţă mă simţeam ca un copil care mergea la orfelinat (groaznic), iar vineri era acel moment în care toată tristeţea şi gândurile negre şi scenariile din capul meu din timpul săptămânii se trasforma în dor de acasă, de cei dragi, dragoste pentru părinţi, o îmbrăţişare şi eram toată un zâmbet, atât era necesar. Nu ştiu dacă m-au pregătit emoţional pentru aceasta, cert este că eu încă dormeam cu mama în pat şi eram foate ataşată de ea, şi m-am trezit seara în pijama în dormitorul grădiniţei, unde nu puteam adormi nici măcar la prânz, şi unde am plâns cu amar după mama, şi nimeni nu m-a băgat în seamă, decât că au descoperit cu stupoare de dimineaţă că eram toată numai vomă, prin păr, prin pat, pe pijamale. Şi nu cred că există vreun copil sau chiar părinţi cărora să le placă grădiniţa săptămânală, doar în cazuri speciale ar fi bine să ne mpăcăm cu această situaţie, mame singure sau nu ştiu cum, pentru restul nu există scuze, familia înseamnă jertfă, sacrificiu, aceste mame trebuie plânse nu judecate, aşa erau timpurile.
JOCURILE COPILĂRIEI MELE
La ţară prieteniile se leagă foarte repede, iar noi eram mulţi copii de vârstă apropiată şi toţi zglobii şi aveam un scop comun: multă joacă. Jocurile copilăriei mele erau diferite de jocurile copiilor de astăzi, ale noastre aveau copilărie în ele. Cea mai apropiată gaşcă de prieteni erau vecinii care spre norocul meu erau toţi băieţi, nu mă ocoleau, ne jucam cot la cot şi cel mai des "de-a războiul". Alergam de mama focului şi ne ascundeam în tranşeele improvizate, pitiţi pe după copaci, garduri, şi alte locuri care ne serveau drept paravan şi luptam cu multă dârzenie pentru libertate, pentru pace sau pentru lucruri mai copilăreşti. Cu băieţii se potrivea de minune şi jocul "de-a mama şi de-a tata", copiam sau improvizam pe loc diferite situaţii din viaţa de familie şi ne rosteam replicile ca nişte actori cu experineţă. Şi dacă într-o zi nu aveam chef de jocuri de băieţi, coboram mai jos la fete unde ne jucam cât e ziua de lungă: "şotron", "elasticul", "leapşa/atinsa", "maţe încurcate", "împărate luminate, cât e ceasul", "statuietele", "coarda", "telefonul fără fir", "de-a v-aţi ascunselea", "ţară, ţară, vrem ostaş!", "raţele şi vânătorii", etc...
Nu existau zile în care nu ne puteam juca, chiar şi după ploaia de vară caldă ieşeam desculţ în drum şi construiam din nisipul adus de apă pe lângă bordură: baraje, poduri, iazuri şi ne bălăceam în apa adunată ca nişte gâşte, raţe şi peşti, aşteptam să apară curcubeul peste sat. Mereu găseam un motiv de joacă, eram foarte inventivi şi jucăuşi, ne alegeam o frunză de salcie, mai alungită, îi puneam la mijloc un pai de iarbă uscată şi alergam în bătaia vântului până ni se învârtea frunza morişcă. Nici arşiţa verii nu ne îndupleca să mergem acasă, ne potoleam setea pe la fântână, de foame nu mai zic, ştiam toate gardurile şi locurile uşor accesibile de unde ne puteam înfrupta din bunătăţile naturii, o scândură ruptă, un pom cu ramuri multe spre drum, o curte fără câine, am mâncat şi noi cireşe şi alte bunătăţi şi am alergat de ne scăpărau călcâiele ca şi lui Creangă. Acasă trăgeam abia spre seară, epuizată, murdară din cap până-n picioare, de mă vedea mama la lumina zilei ar fi jurat că nu sunt eu, şi cu o poftă de mâncare ca după o zi lungă de post. Iarna era fermecătoare, dacă nu eram la săniuş, eram la colindat, dacă nu acolo, atunci eram pe porcul tăiat înainte de Crăciun la bunica, la vecini sau acasă, sau modelam moşi şi babe de zăpadă, intram în casă doar după ce ne degerau degetele de la picoare, aveam nasurile morcovii şi mâinile sloi de gheaţă. Primăvara ne împleteam coroniţe pentru păr din primele floricele apărute, suflam în păpădii şi alergam în lung şi-n lat cât e ziua de mare, eram copii, fericiţi pânăn-n măduva oaselor.
ŞCOALA
La 27 august 1991, Republica Moldova şi-a proclamat independenţa statală. Au început reformele social economice, una din ele fiind privatizarea patrimoniului statului. După război, în sat a activat şcoala primară, transformată în şcoala medie incompletă, iar din 1954 în şcoală medie. În anul de studii 2004-2005 şcoala are 580 elevi dăscăliţi de 33 profesori şi învăţători.
În anul 1990 am mers pentru prima dată în clasa întâi. M-a dus mama s-au tata la şcoală, mi-a arătat cum să traversez şi de atunci mergeam cu grijă de fiecare dată, oricum toată lumea mergea spre şcoală. Noi am avut norocul să începem din prima cu limba română, atunci când a fost declarată limbă de stat, însă fraţii mei erau mai mari, dar toată lumea a învăţat în acelaşi timp cu noi alfabet, scris şi citit, chiar şi părinţii mei. Însă până în clasa a patra am citit cărţi doar în chirilică (în limba română cu alfabet rusesc), căci biblioteca era încă plină de cărţile sovieticilor, iar pentru unele noi româneşti nu aveau fonduri, deci eram bilingvi. În română citeam ziarele, o asistam pe mama să citească corect, ei au învăţat doar să citească, căci de scris, tot în chirilică scriu cel mai bine. Noi suntem generaţiile care ştiu tot mai puţin limba rusă, la şcoală ne axam doar pe română, limba străină (franceză), la televizor aveam doar două canale TVM şi TVR1 la care se vorbea exclusiv în română, pentru canalele ruseşti era nevoie de un decodor, iar la acea vreme noi nu ne permiteam, aveau doar cei mai înstăriţi. Cel mai ciudat lucru era că bunicii mei nu ştiau o boabă ruseşte, ei făcuse patru clase cu românii la vremea lor, iar în perioada sovietică la munca câmpului nu era nevoie să ştii limbi străine. După părerea mea limba moldovenească s-a născut din disperarea de a fi independenţi, ruşii trăgeau şi cu dinţii de noi, iar românii nu aveau puterea fizică de a ne recupera şi atunci moldovenii şi-au creat propriul lor cod de a-şi vărsa amarul, însă noţiunea de "limbă moldovenească" este una greşită, este doar un dialect, pentru ca moldovenii împărtăşesc aceeaşi limbă şi aceleaşi datini cu românii, cele împrumutate de la ruşi sunt recente, adică neologisme dobândite în contextul istoric.
Situaţia economică după aceste timpuri începea să scârţîie, tata a rămas fără servici, după ce fabrica de conserve la care lucra el a fost privatizată, iar angajaţii au fost trimişi în şomaj tehnic, iar mama muncea mult pe bani puţini, căci dacă toate fabricile erau privatizate şi în mare parte închise, ei nu aveau unde să-şi valorifice produsele. Apoi au început să împartă pământurile care au fost luate cu forţa de la bunicii noştri în perioada comunistă, iar cel rămas împărţit sătenilor pentru aşi câştiga existenţa. Am trecut dintr-o dată de la o perioadă industrializată la una bazată exclusiv pe munca câmpului, adică un declin total, căci banii începeau să se împuţineze. Iar ultimul leu din casă mi se cuvenea mie pentru un caiet sau pix.
GRĂDINIŢA
Am fost alăptată doar trei luni şi apoi dusă la creşă, mama s-a întors la muncă la "sovhoz" (o formă a CAP-ul comunist), adică la munca câmpului. Sovhozul-fabrica a construit o şcoală nouă, o grădiniţă - tip 320 de copii, un spital, un garaj, ateliere de reparaţii a tehnicii, fabrică de încălţaminte, fabrică de pâine, fermă de animale: vaci, porci, găini, ne hrăneam şi îmbrăcam exclusiv din munca părinţilor noştri. Am crescut frumos, armonios, chiar pot să spun cu toată inima că nu-mi lipsea decât mama, că în rest aveam de toate acolo. Grădiniţele în acele timpuri erau foarte bine dotate, cei 2,5km îi parcurgeam cu autobuzul special, în care urcam din faţa bisericii, deci era floare la ureche să mergem la grădiniţă. Pentru că eu am fost singura din familie care am mers la această grădiniţă, fraţii mei au frecventat una mai de cartier şi desigur foarte aproape de casă, care între timp s-a desfiinţat, s-a construit una mare şi lată pentru ca toţi fiii satului să stea împreună. Iar până să ne transporte autobuzul am avut alte mijloace de transport, motiv pentru care eu am fost singura din familie care am avut şi căruţ şi săniuţă, nu de alta, dar nu putea nimeni face faţă la un drum de 2,5 km cu un copil în braţe şi o zi de muncă în faţă.
 |
| Grădiniţa copilăriei mele |
Aveam un program foarte complex, învăţam poezii despre mama: "Mama coace pâine,/ Soare în ferestre,/ Soarele e unul, Mama una este.", cântece patriotice, jocuri distractive în toate "limbile" timpului şi în rusă şi în limba moldovenească, limba română era un mister, nici nu cred că ştiam că există, am aflat de axistenţa ei mult mai târziu, prin clasele primare. La grădiniţă stăteam până la ora 17.00 atunci scăpa şi mama de la muncă, pe tata îl găseam şi mai rar acasă, lucra în trei schimburi, aşa că uneori lipsea şi noaptea de acasă, iar timpul rămas până la ora de somn era suficient încât să nu ne luăm la ceartă ca între fraţi, adormeam imediat după ce urmăream povestea de seară de la ora 20.45, căci a doua zi aveam iarăşi o zi plină de activităţi.
Mâncam toate bunătăţile pământului şi nici dacă stătea mama acasă cu mine nu cred că aveam atâtea în meniu, mic dejun, la prânz 3 feluri de mâncare, ciorbiţă neapărat, felul doi: cărniţă neapărat cu diferite sosuri şi alte bunătăţi şi la desert compot sau un pahar cu lapte, iar după somnic primeam griş sau orez cu lapte, dulciuri sau fructe. Iar în ziua în care primeam fructe, eu le spuneam mândră copiilor că astea sunt fructe culese de mama mea. Nu erau nici bio, nici ecologice, dar erau de la ţară, erau culese cu dragoste, căci şi mamele noastre când le culegeau se gândeau că o cantitate mică din ele vor ajunge şi în mânuţele noastre. Eu am fost un copil mofturos la masă, atât de mofturos că nici pătrunjelul din ciorbă nu-mi intra pe gât, iar mama care gătea toată ziua pentru o familie numeroasă, mă găsea la borcanul cu zahăr, unde îmi lingeam cu o poftă şi degetele şi buzele. Din ciorbă mâncam doar zeama, căci dintre legume, nu toleram decât cartoful, aşa că îmi lua mai mult timp să mă lupt cu ele prin farfurie, decât să le mănânc. Altceva nu ţin minte să fi mâncat în copilărie, decât că fiind la ţară, ciorba bunicii era mai delicioasă decât cea a mamei, dar nu zicea nimeni nimic, se bucurau că mănânc şi eu câte ceva. Curtea casei părinteşti era împrejmuită cu copaci: vişini, caişi, meri, pruni, nuci, iar vara mă pierdeam prin grădină, mă urcam în copacul meu preferat, aveam un măr, în care îmi goleam toate buzunarele, în care îndesam ce găseam prin grădină: roşii, castraveţi, caise, vişine, nuci, ridichi, căpşuni, ceapă verde, struguri, prune, etc. În rest nu ştiu ce mai mâncam, căci nici la grădiniţă nu mă împăcam bine cu mâncarea. Mama îi explica educatoarei să stea cu ochii pe mine atunci când mănânc, ca sunt mai pretenţioasă şi uneori chiar îi spunea ironic că probabil mâncarea se pierde printre costele ce se vedeau clar de slabă ce eram. Dar educatoarea o liniştea pe mama să stea fără grijă, ca ea mereu mă urmăreşte şi am mereu farfuria goală în faţă. Dar eu eram atât de concentrată la a avea farfuria goală, încât aveam un coleg mai plinuţ, care mereu stătea pe lângă mine, iar când termina el, făceam schimb de farfurii, aşa că din masa de prânz, nu mâncam decât o cană de compot, căci ciorba şi felul doi o mânca colegul. Iar toate verile în care băteam uliţa în lung şi-n lat jucându-mă cu toţi copiii vecinilor, intram cinci minute în casă, tăiam o felie mare de pâine de casă, o udam cu apă şi presăram zahăr pe ea, şi o mâncam alergând tot la joacă. Mă mai mir că fata mea şi-a mai deschis apetitul la mâncare, căci după cum era în primul an de viaţă, mă revedeam pe mine în copilărie.
Unele amintiri sunt doar frânturi, altele le ţin minte de parcă s-ar fi întâmplat astăzi, însă ţin minte perfect cum mi-am spart capul. Nu mai ştiu ce vârstă aveam, dar eram la grădiniţă, eram mărişoară deja cam de 4-5 anişori. Ne-am trezit după prânz, am mâncat, iar când ni s-a spus să ieşim în curte, eu am rugat-o pe doamna să mă lase să stau în clasă să mă joc. Camera avea două geamuri mari sub care erau aliniate scăunele noastre, unul câte unul, în partea stângă era uşa, în partea dreaptă pe colţ, trona dulapul în care doamnele îşi păstrau lucrurile. Iar eu am început să alerg de-a lungul scaunelor, când în stânga, când în dreapta, atingând cu mâna toate scaunele şi la un moment dat am ameţit după atâta alergat şi mi-am pierdut cumva echilibru sau am uitat să mai întorc, cert este că m-am oprit exact în muchia dulapului din colţ. Nu îmi aduc aminte durerea, ţin minte doar ce a urmat după, mi-am pierdut cunoştinţa şi m-a trezit în dormitor, roiau în jurul meu multe persoane, presupun că educatoarea, care în momentul impactului se afla afară cu ceilalţi copii, alertată de femeia de servici care se afla în aceiaşi cameră cu mine, dar cumva pe colţ, căci se afla în mini bucătăria amenajată, unde spăla vesela cu spor, asistenta de la grădiniţă şi alţi curioşi sau poate îngrijoraţi. Apoi iar mi-am pierdut cunoştinţa şi m-am trezit la spital, era la un sfert de oră distanţă, mi s-a pus o cârpă albă pe cap şi am adormit. Apoi îmi amintesc că m-am trezit acasă la poartă de mână cu educatoarea, a deschis mama, când m-a văzut cu jumătate de frunte bandajată, educatoarea şi-a pierdut tot curajul, căci nu avea nici o scuză, faptul era deja consumat. A deschis mama gura de i-a zis şi verzi şi uscate: " că sunt plătite să aibă grijă de noi, şi ele ce fac toată ziua cască gura"... de şi-a blestemat educatoarea ziua în care şi-a ales această meserie, iar eu am intrat în casă mândră că am ajuns mai devreme acasă. Apoi s-au uitat la mine ca după o bombă cu ceas, nu eram hiperactivă, nici obraznică, dar nu îşi mai dorea nici o educatoare să intre în gura mamei şi oricum am mai avut incidente, aşa sunt copiii, se împiedică în propriile picioare sau pe loc drept.
 |
| Cu Moş Gerilă la brad, primisem o păpuşă şi dulciuri |
 |
| serbare la grădiniţă |
Un episod m-a marcat adânc în acea perioadă, momentul în care părinţii mei au încercat să mă lase toată săptămâna la grădiniţă. A fost groaznic, a fost o schimbare majoră peste care nu am reuşit să trec, când mă ducea lunea la grădiniţă mă simţeam ca un copil care mergea la orfelinat (groaznic), iar vineri era acel moment în care toată tristeţea şi gândurile negre şi scenariile din capul meu din timpul săptămânii se trasforma în dor de acasă, de cei dragi, dragoste pentru părinţi, o îmbrăţişare şi eram toată un zâmbet, atât era necesar. Nu ştiu dacă m-au pregătit emoţional pentru aceasta, cert este că eu încă dormeam cu mama în pat şi eram foate ataşată de ea, şi m-am trezit seara în pijama în dormitorul grădiniţei, unde nu puteam adormi nici măcar la prânz, şi unde am plâns cu amar după mama, şi nimeni nu m-a băgat în seamă, decât că au descoperit cu stupoare de dimineaţă că eram toată numai vomă, prin păr, prin pat, pe pijamale. Şi nu cred că există vreun copil sau chiar părinţi cărora să le placă grădiniţa săptămânală, doar în cazuri speciale ar fi bine să ne mpăcăm cu această situaţie, mame singure sau nu ştiu cum, pentru restul nu există scuze, familia înseamnă jertfă, sacrificiu, aceste mame trebuie plânse nu judecate, aşa erau timpurile.
JOCURILE COPILĂRIEI MELE
La ţară prieteniile se leagă foarte repede, iar noi eram mulţi copii de vârstă apropiată şi toţi zglobii şi aveam un scop comun: multă joacă. Jocurile copilăriei mele erau diferite de jocurile copiilor de astăzi, ale noastre aveau copilărie în ele. Cea mai apropiată gaşcă de prieteni erau vecinii care spre norocul meu erau toţi băieţi, nu mă ocoleau, ne jucam cot la cot şi cel mai des "de-a războiul". Alergam de mama focului şi ne ascundeam în tranşeele improvizate, pitiţi pe după copaci, garduri, şi alte locuri care ne serveau drept paravan şi luptam cu multă dârzenie pentru libertate, pentru pace sau pentru lucruri mai copilăreşti. Cu băieţii se potrivea de minune şi jocul "de-a mama şi de-a tata", copiam sau improvizam pe loc diferite situaţii din viaţa de familie şi ne rosteam replicile ca nişte actori cu experineţă. Şi dacă într-o zi nu aveam chef de jocuri de băieţi, coboram mai jos la fete unde ne jucam cât e ziua de lungă: "şotron", "elasticul", "leapşa/atinsa", "maţe încurcate", "împărate luminate, cât e ceasul", "statuietele", "coarda", "telefonul fără fir", "de-a v-aţi ascunselea", "ţară, ţară, vrem ostaş!", "raţele şi vânătorii", etc...
Nu existau zile în care nu ne puteam juca, chiar şi după ploaia de vară caldă ieşeam desculţ în drum şi construiam din nisipul adus de apă pe lângă bordură: baraje, poduri, iazuri şi ne bălăceam în apa adunată ca nişte gâşte, raţe şi peşti, aşteptam să apară curcubeul peste sat. Mereu găseam un motiv de joacă, eram foarte inventivi şi jucăuşi, ne alegeam o frunză de salcie, mai alungită, îi puneam la mijloc un pai de iarbă uscată şi alergam în bătaia vântului până ni se învârtea frunza morişcă. Nici arşiţa verii nu ne îndupleca să mergem acasă, ne potoleam setea pe la fântână, de foame nu mai zic, ştiam toate gardurile şi locurile uşor accesibile de unde ne puteam înfrupta din bunătăţile naturii, o scândură ruptă, un pom cu ramuri multe spre drum, o curte fără câine, am mâncat şi noi cireşe şi alte bunătăţi şi am alergat de ne scăpărau călcâiele ca şi lui Creangă. Acasă trăgeam abia spre seară, epuizată, murdară din cap până-n picioare, de mă vedea mama la lumina zilei ar fi jurat că nu sunt eu, şi cu o poftă de mâncare ca după o zi lungă de post. Iarna era fermecătoare, dacă nu eram la săniuş, eram la colindat, dacă nu acolo, atunci eram pe porcul tăiat înainte de Crăciun la bunica, la vecini sau acasă, sau modelam moşi şi babe de zăpadă, intram în casă doar după ce ne degerau degetele de la picoare, aveam nasurile morcovii şi mâinile sloi de gheaţă. Primăvara ne împleteam coroniţe pentru păr din primele floricele apărute, suflam în păpădii şi alergam în lung şi-n lat cât e ziua de mare, eram copii, fericiţi pânăn-n măduva oaselor.
ŞCOALA
"Da a fost copil si Lenin
Da a fost si el scolar
Si-n ghiozdanul lui pe vremuri
A purtat abecedar!"
 |
| Şcoala Medie Pituşca |
 |
| eu cu sora mea la 6 -7 ani |
În clasa întâi aveam o învăţătoare severă, rea din cale afară, de te trăsnea cu capul de tablă, că a doua zi ştiai materia şi pentru la anul. Însă în clasa a doua am avut altă învăţătoare, căci prima intrase în concediu de maternitate, tânără şi fără experienţă, căci am început să ne lăsăm pe tânjală, luam numai doi, dacă nu ne mai bătea, ne intrase bătaia în cap. Numai că ele mai vorbeau între ele şi cum cele povestite de actuala nu se legau de cele ştiute de prima, ne-a făcut fosta o vizită la şcoală şi ne-a luat caietele pentru dictare şi catalogul la cotrol şi ne-a luat pe toţi la rând la bătaie de a tunat şi fulgerat tabla în ziua aceea de capetele noastre de ne-am revenit la învăţătură miraculos. Mai spre sfârşitul clasei a patra învăţase şi doamna nostră cum stă treaba, căpătase experienţă de viaţă şi ne articula şi ea, însă cu pedepse mai ortodoxe (exerciţii fizice, ore sau teme suplimentare).
Cea mai hazlie amintire de pe băncile şcolii primare a fost atunci când la o lucrare de la minister doamna învăţătoare l-a pus în bancă cu mine pe unul din acei copii care reţinea mai greu şi i-a spus să copieze exact după mine, căci de nu va rămâne repetent. Mie mi-a dat de înţeles să-l las să se inspire, căci oricum nu va avea aceeaşi notă ca şi mine, căci mai mânca litere între timp. Toate bune şi frumoase, când la final a observat doamna că eu aveam două lucrări, săracul de speriat ce era să nu rateze vreo literă mi-a copiat şi numele meu pe foaia de titlu a lucrării în loc să-şi scrie numele propriu.
 |
| 10 ani |
Clasa a cincea a început cu reforme în învăţământ, aveam câte un examen pentru fiecare sfârşit de an, în clasa a şaptea o altă reformă ne aduna şi împărţea în copii cu performanţe şi copii cu mai puţine cunoştinţe, şi din clasa "b" am ajuns în "a", alţi copii, alt diriginte. În mare parte ne cunoşteam de pe holurile şcolii sau chiar de la grădiniţă cu unii, până la urmă am copilărit cu toţii împreună despărţiţi doar de un perete de clasă, chiar dacă erau din celălalt capăt de sat. Îmi plăcea să învăţ, iar dacă ai mei aveau mai mult de muncă şi mie îmi era lene, le spuneam imediat că am de învăţat o poezie sau de scris o compunere şi intram în casă. Tata era cel care ne inspira dragostea de carte, căci lui bunicul nu i-a permis să meargă la studii superioare, la trimis la nişte cursuri scurte de 6 luni pentru o meserie şi de atunci a rămas cu un gust amar, iar prin perseverenţa noastră dorea să-şi împlinească visul său, toţi patru copii am absolvit o facultate.
De când cu şcoala jocul a trecut pe planul doi, învăţasem să mă joc şi acasă, în nisip, cu păpuşi, cu sora mea, în drum ieşeam mai rar, vecinii crescuseră şi ei şi ne cam ruşinam să ne mai jucăm "de-a războiul". Şi apoi eram mai măricică, aveam şi responsabilităţi gospodăreşti, trebuia să hrănesc puii, raţuştele, boboceii, să mă asigur că au mereu apă şi toate cele necesare, nu mai puteam pleca atât de uşor, însă săracii primeau toate astea tot seara înainte de a veni părinţii acasă, ca să-i găsească îndestulaţi. Acum curtea casei părinteşti se transforma în podiu de modă, încălţate în pantofii de nuntă albi cu toc pătrat ai mamei, sau cu cei ai surorii mai mari de lac cu vârf ascuţit şi cu toc mic, tropăiam pe prispa de ciment din faţa casei cu sora mea şi ne fluturam câte un batic sau eşarfă pe post de coafură sau haine de ultimul răcnet. Mă jucam încontinuu cu păpuşile, le croiam haine, le coafam, le machiam, le spălam, le îngrijeam ca pe ochii din cap.
Între timp s-a întâmplat să ajungem în situaţia de a sta la coadă după paine, orez sau ulei, eu eram cea care mergea la magazin, mă trezeam de la cinci şi pe la 8 când venea maşina cu marfă ne îmbrânceam cu mic cu mare să prindem un loc mai în faţă. Apoi au început să ne stingă lumina, vara ca vara, dar iarna era un dezastru, îmi făceam temele la lumina lumânării, ne culcam devreme şi trezeam la cântatul cocoşului, ce Dumnezeu să faci altceva fără curent.
Despre profesori numai de bine, în acele vremuri se făcea carte, exista respect, reguli, n-am copiat niciodată, aveam norocul să reţin rapid, şi o lecţie la fizică sau chimie o explicam ca pe cea mai uşoară lecţie. Profitam din plin de statutul de a fi printre primii la învăţătură în clasă şi mă mândream cu acest lucru.
În copilărie visam să devin jurnalist. Ştiu, majoritatea fetelor la acea vârstă fragedă oscilează a fi între: cântăreaţă, top model şi actriţă. Eu după ce am crescut mai măricică şi am trecut de aceste faze cu păpuşi şi prinţese, am realizat că îmi place să vorbesc bine şi să scriu frumos. Şi pot spune că eram în tendinţe spre această lumea, acasă scriam o tentativă de jurnal, iar după ce terminam temele, îmi puneam oglinda pe masă şi citeam programul tv în faţa oglinzii, iar când ne întorceam de la şcoală, care era la depărtare de 30 minute de casă, eu cu prietena şi colega mea ne luam interviuri, cu un pix în mână pe post de microfon, ne puneam întrebări şi dădeam răspunsuri la ceea ce urma să facem pe viitor.
Anume în acele momente ne-am făcut jurăminte să devenim ceea ce ne dorim, ziariste. După ce am participat şi excelat la toate materiile şi pe la toate concursurile posibile, ne-am despărţit, urmând fiecare calea sa. Ea a lucrat la un ziar în Chişinău mai mult timp decât am lucrat eu în Constanţa, însă nici una din noi nu am urmat cursuri specializate, ea s-a axat pe studii în domeniul politicii, eu m-am specializat spre pedagogie. Deci nu ne-am omorât visul nostru din copilărie, dar nici nu l-am fructificat. Însă nu ştim ce ne rezervă viitorul.
N-aş putea vorbi de copilărie fără să amintesc de bunica mea Anastasia, un nume frumos, cât şi o persoană deosebită, DUMNEZEU SĂ O ODIHNEASCĂ ÎN PACE! Poate acolo sus îşi va găsi liniştea de care avea atâta nevoie şi pe care o merita din plin, în inima mea va fi cea mai buna bunică din lume şi cea mai răbdătoare mamă.
Între timp s-a întâmplat să ajungem în situaţia de a sta la coadă după paine, orez sau ulei, eu eram cea care mergea la magazin, mă trezeam de la cinci şi pe la 8 când venea maşina cu marfă ne îmbrânceam cu mic cu mare să prindem un loc mai în faţă. Apoi au început să ne stingă lumina, vara ca vara, dar iarna era un dezastru, îmi făceam temele la lumina lumânării, ne culcam devreme şi trezeam la cântatul cocoşului, ce Dumnezeu să faci altceva fără curent.
Despre profesori numai de bine, în acele vremuri se făcea carte, exista respect, reguli, n-am copiat niciodată, aveam norocul să reţin rapid, şi o lecţie la fizică sau chimie o explicam ca pe cea mai uşoară lecţie. Profitam din plin de statutul de a fi printre primii la învăţătură în clasă şi mă mândream cu acest lucru.
În copilărie visam să devin jurnalist. Ştiu, majoritatea fetelor la acea vârstă fragedă oscilează a fi între: cântăreaţă, top model şi actriţă. Eu după ce am crescut mai măricică şi am trecut de aceste faze cu păpuşi şi prinţese, am realizat că îmi place să vorbesc bine şi să scriu frumos. Şi pot spune că eram în tendinţe spre această lumea, acasă scriam o tentativă de jurnal, iar după ce terminam temele, îmi puneam oglinda pe masă şi citeam programul tv în faţa oglinzii, iar când ne întorceam de la şcoală, care era la depărtare de 30 minute de casă, eu cu prietena şi colega mea ne luam interviuri, cu un pix în mână pe post de microfon, ne puneam întrebări şi dădeam răspunsuri la ceea ce urma să facem pe viitor.
Anume în acele momente ne-am făcut jurăminte să devenim ceea ce ne dorim, ziariste. După ce am participat şi excelat la toate materiile şi pe la toate concursurile posibile, ne-am despărţit, urmând fiecare calea sa. Ea a lucrat la un ziar în Chişinău mai mult timp decât am lucrat eu în Constanţa, însă nici una din noi nu am urmat cursuri specializate, ea s-a axat pe studii în domeniul politicii, eu m-am specializat spre pedagogie. Deci nu ne-am omorât visul nostru din copilărie, dar nici nu l-am fructificat. Însă nu ştim ce ne rezervă viitorul.
 |
| Biserica "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" |
Am atâtea amintiri cu ea şi la toate sunt cu zâmbetul pe buze, aş vrea să pot să fiu şi eu ca ea: înţeleaptă, răbdătoare, înţelegătoare, iubitoare, harnică şi darnică...Fiind singura bunică pe care am mai prins-o în viaţă, a ţinut loc de amândouă, chiar dacă stătea distanţă de două case de noi, la ea ciorba pe care o detestam era paine şi miere, iar dulceaţa de nuci era medicamentul pentru orice durere. Ea a fost cea care ne-a inspirat credinţa în Dumnezeu, în faptele bune şi răsplata lor. Se trezea duminica când se crăpa de ziuă, îi lăsa mâncarea nici rece nici fierbinte bunicului, care era mai sceptic din fire şi ne lua pe mine şi pe vărul meu de mână şi mergeam împreună la biserică, de Paşti îmbrăcaţi până la piele cu haine noi, în timpul anului cu cele mai curate şi frumoase haine, mândră tare de nepoţeii ei.
Şcoala nu încetează niciodată, toată viaţa înveţi din propria experienţă sau din greşelile altora. După atâţia ani trăiţi în România (10 ani), atâtea şcoli (studii superioare), multe lucruri mă trădează că nu sunt de-a locului: sunt focoasă, iubesc cu foc şi mă mânii repede, pe când eu am avut o copilărie îndestulată, aruncam bomboanele pe drum, dacă nu-mi plăcea aroma, soţul meu mânca dintr-o îngheţată cu sora lui (în România), mă deosebeşte accentul, aranjarea cuvintelor într-un enunţ sau chiar vocabularul, sunt moldoveancă prin care curge sânge de român, nu sunt o corcitură, aparţin unui popor care are un teritoriu, o limbă şi tradiţii, care au fost moştenite de strămoşii noştri de pe aceste meleaguri mioritice româneşti.
După ultima vizită în satul natal am realizat cu stupoare cât de mult s-a schimbat, schimbarea în sine nu e un lucru rău, doar că eu am văzut o schimbare care îi ştirbeşte din statutul care l-a avut până acum în inima mea. Străzi pustii, copii puţini şi oameni bătrâni, case frumos amenajate părăsite, locuite o dată pe an, în arhicunoscutul concediul european din august. Şi îmi vin în minte toate războaiele învăţate de-a lungul anilor la istorie, în care strămoşii noştri îşi dădeau viaţa pentru plaiul lor, şi acum urmaşii lor l-au părăsit benevol, ba chiar au plecat să le fie slugi sau prieteni popoarelor cotropitoare, ruşi, turci, germani. Cum pot să-i judec, am plecat şi eu, însă eu am privilegiu, vorbesc aceeaşi limbă şi urmez aceleaşi tradiţii, mă simt în largul meu, ei au renunţaţ sau au păstrat ce le-a permis situaţia, dar nu-i plâng, căci sunt fericiţi, împliniţi şi îndestulaţi, îmi pare rău doar că satul nu mai murmură la fel de puternic, nu mai are viaţă în el, e ca un vulcan stins, care îşi aşteaptă sfârşitul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu