MINI-VACANŢĂ LA ORAŞ

      Între timp am avut doar activităţi: o nuntă, o zi de plajă, o săptămână la Focşani, şi în rest îndeletniciri  casnice. Nunta a fost ca o escapadă, căci n-am mai avut o ieşire în public de pe când aveam 5 luni de sarcină, aşa că am fost bucuroşi să ne etalăm ţinutele şi abilităţile de dansatori cu toată inima. A fost un moment în care nu mă gândeam decât la ringul de dans, chiar dacă am îmbrăcat o rochie de acum 4 ani, în care am încăput datorită dietei şi chiar dacă am murit de cald călcând hainele pentru eveniment la o temperatură de 41C şi într-o grabă să ajung şi la coafor să fac şi baie. Momentul a fost cât se poate de revigorant, căci am ţinut cu tot dinadinsul să mergem, fiind colegul de bancă al soţului din liceu, am zis că i-ar prinde bine o întâlnire cu băieţii, şi apoi de un an de zile mă bătea la cap să înţărc fata ca să mergem la nuntă liniştiţi, vorba vine, căci Daria e înţărcată de mai mult de 2 luni, iar localul e la 5 minute maxim de casa noastră.

      N-am apucat finalul nunţii, căci pe când ne umpleam bateriile cu sărmăluţe în foi de varză şi de viţă, ca să avem putere de a ţine pasul la dans,  ţuruia telefonul să mergem de urgenţă acasă, căci Daria nu mai doarme şi pace. A adormit ea cumva doborâtă de oboseală, însă când s-a trezit la 1 jumate a căutat toată casa "ma şi ta", a alungat-o pe mamaia din cameră de i-a închis uşa în nas şi s-a pus pe plâns, căci era prima noapte fără noi, mai ales fără mine. Am zis noi aşa din febra nunţii că o adormim şi ne întoarcem, dar mai mult de o oră m-a ţintuit şi m-a strâns la piept tot spunând pe un ton de vădită bucurie "ma!", aşa că am căzut şi noi la datorie, ne-am trezit la 7 dimineaţa în aceeaşi poziţie.

     A doua zi ne-am dus la plajă, o zi de duminică liberă trebuia petrecută într-un mod special, însă cel mai mult ne apăsa căldura insuportabilă din oraş. Daria s-a jucat în nisip, puţin în apă şi n-am mai apucat să stau şi la plajă, căci aş fi stat încontinuu în apă, iar statul la soare mi s-a părut inutil în acel moment, căci ştiam că aveam să îndurăm o săptămână toridă la bloc, aşa că am tot dat cu apă din belşug. Nu aveam puterea să mă plâng că staţiunea Balta Albă arată ca acum 100 de ani, iar apa din ştrand era de culoarea maro spre negru, abia se zărea albastrul piscinei, însă am ţinut gura încleştată la maxim, că dacă înghiţeam cumva puţină apă, făceam atac de panică sau mai rău. Eram ca o vietate în pustiul Sahara şi am găsit o oază şi nu făceam decât să mă bucur de ea. Am fi plecat direct la căsuţa noastră răcoroasă de la munte, dar mai aveam treburi de rezolvat la oraş şi apoi eram cu maşina bunicilor, care lucrau până vineri, aşa că am îndurat...41C arăta "ceasul rău" din oraş, n-am văzut atâta căldură niciodată, iar cel mai mult mă mira indiferenţa oamenilor, erau destui pe stradă la orele de vârf, puţini purtau pălării sau haine largi deschise la culoare şi cel mai tare era că din magazinul de la colţ ieşeau toţi cu o sticlă de apă rece în mână. Am murit aproape la propriu de cald, pijamalele nici nu le-am scos din dulap, am umblat mai mult despuiaţi prin casă, Daria se uita la mine ca şi cum cerşea puţină răcoreală, iar eu nu o puteam ajuta cu nimic, a făcut 1001 de bubiţe de căldură, nici la varicelă nu-i ieşeau atâtea, şi am stat  în  casă aşteptând o gură de ploaie cu geamurile larg deschise, însă n-a mai plouat, iar în fiecare zi speram că va fi mai răcoare. Aşa a trecut săptămâna noastră de vacanţă, mâncare am făcut într-o zi şi am mâncat toată săptămâna, căci mai bine preferai să mori de foame decât să găteşti. Când am ajuns la Lera, Daria a respirat uşurată, s-a postat în patul nostru, şi-a pus mâinile după cap şi se uita liniştită la desenele ei preferate. Nu vreau să fac invidios pe nimeni, spunând că ne-am învelit cu plapuma din prima seară, adică aici la munte e traiul răcăros.

      Revederea cu parcul şi copiii din oraş a fost una simplă, pentru că o îmbrăcam  mai mult lejer, nu prea reuşea să se dea pe topogan, căci după ce a făcut o iritaţie şi de la haine, pe lângă cele de căldură nocturnă, am înbrăcat-o lejer, dar s-a jucat bine şi aşa. În parc, puţini copii cu mămici, mai mult bunici, şi foarte puţini din cei pe care îi mai ştiam, însă se interacţionează rapid acolo, ba o lopăţică, ba o pietricică şi gata prietenia. Daria a fost mai îngăduitoare cu copiii, a ciupit 2 % din ce-am observat eu, adică mai mult căuta joacă decât bătaie cu ei, ceea ce e un pas important. Iar cel mai mult mă bucură faptul că şi-a dezvoltat abilitatea de a se juca cu animalele, la naşii ei a mângâiat toţii pisoii, şi avea câţiva, i-a mângâiat, tras de coadă şi chiar îi făcea plăcere, căci de când ne-am mutat aici, a iubit animalele şi păsările de la distanţă, până a pus mâna pe un iepuraş.

     Oficial am început atrenamentul la oliţă, Daria nu e pregătită încă, însă e spre binele ei, căci s-a opărit iarăşi pentru că nu spune când face şi stă aşa până ajunge să se  facă varză cu carne şi nu se mai poate aşa. I-am adus oliţa preferată de la oraş, una de 5 lei, dar a fost prima, o mai aruncă cât colo, mai stă câte jumătate de oră de nu face nimic, apoi face pe ea, însă avem răbdarea şi nădejdea că totul are un început. E mândră de noua piesă de rezistenţă, chiloţeii, de şlapii care îi tot probează şi merge cu ei ca pe tocuri, însă e foarte împlinită atunci când reuşeşte să facă ceva la oliţă iar eu o aplaud cu toată inima.