Mai am aproape o lună din concediul de creştere a copilului, nu ştiu când au trecut 2 ani, cert este că timpul este călător. Şi pentru prima dată mă simt bine că Daria e născută la sfârşitul lunii august, căci avem avans o lună de stat împreună faţă de copilaşii de pe forum, de parcă aş pleca undeva...se va bucura în continuare de toată atenţia mea, căci nu am găsit de muncă în partea această a ţării.
Daria s-a acomodat foarte bine aici şi se simte în largul ei, petrecem mult timp în aer liber, iar aerul este atât de aer, căci a reuşit să-mi inchidă şi mie ochişorii pentru câteva minute la prânz, eu care nu dorm ziua niciodată, decât o data pe an şi atunci când mi-e foarte rău, poate din cauză de aer bun de munte, poate că treburile casnice mă solicită mai mult decât credeam, însă somnul Dariei nu este cu nimic mai bun decât cel pe care îl avea la oraş, se tot foieşte încontinuu şi noapte şi zi şi am ajuns la concluzia că îmi seamănă mie. Eu am avut un somn agitat în copilărie, toată lumea evita să doarmă cu mine, căci dădeam doar picioare şi coate prin somn, iar dacă nu aveau încotro, mai întorceau câte un cot sau se stinghereau pe marginea patului. Iar dacă dormeam singurică, din lipsă de sac de box, îmi pierdeam orientarea în spaţiu şi mă chinuiam toată noaptea să găsesc lungul patului sau mai rău cădeam pe jos. În adolescenţă am încercat să mă controlez, însă nu reuşeam să stau dreaptă mai mult de cinci minute, între timp am găsit poziţia în care stau locului, pe burtă, iar cel mai greu a fost de mine când am fost însărcinată, dar au fost doar câteva luni. Şi Dariei îi place să doarmă pe burtă, însă nu şi-a găsit poziţia în care se simte bine cred eu...aşa că mai are de foit prin pat.
De dormit doarme toată noaptea, dacă nu luăm în considerare faptul că se foieşte întratât încât uneori ajunge pe la picioarele noastre, şi nu ar reuşi să rămână în pat dacă ar dormi singură. Uneori se cuibăreşte în mine de nu mai am nici aer nici loc, iar dacă mă ridic, am mai mult loc dacă aş dormi între ea şi tati. Seara adoarme ca un îngeraş, facem umbre pe tavan, o întrebăm dacă vrea să-i cântăm "Îngeraşul" şi ea răspunde "Da-da" şi mai cere şi bis, strânge uşor din ochişori şi adoarme dusă în braţele mele de preferat. La prânz adoarme de oboseală, mai face nazuri, ba nu-ţi găseşte locul, adoarme într-un final răpusă, am reuşit să renunţăm la ceaiul de la prânz, după ce abia mutaţi în casă nouă, şi-a băgat tetina mai mult decât trebuia şi ne-a vomat ce a mâncat vreo 3 zile. Iar cum aşternutul patului mirosea a nou, iar eu abia adunasem rufele proaspăt spalate de pe culme, am tras ce am apucat de pe scaun, ca să nu ne facem varză şi am nimerit un cearşaf plic, care mi-a luat muuuuuuuult timp să-l curăţ şi în acelaşi timp m-a convins că e mai bine fără ceai la somnul de prânz.
Mâncarea rămâne un subiect delicat încă, nu mănâncă orice, deşi arată foarte bine pentru vârsta ei, mănâncă doar cei place: cereale fără lapte făcute doar cu apă, adică nişte urluială...iar dacă i le-aş face cu lapte nici nu s-ar uita la ele, aşa cum nu se uită nici la griş sau orez cu lapte. Din lactate adoră brânza cu mămăligă, brânză cu macaroane, iaurt cu pară sau banană şi desigur porţia de lăptic din seară şi dimineaţă. În rest mînâncă destule, însă nu de toate, uneori se mai îneacă încă, alteori nu-i plac pur şi simplu, cert este că mâncarea din vecini este cea mai gustoasă, nu zice nu niciodată, iar dacă mînâncă ceva delicios nu întârzie să-şi lingă buzele şi să exclame de plăcere: "yam-yam!".
A crescut fetiţa nostră falnică ca un stejărel, înaltă, frumoasă, păr ondulat, ochi căprui, mers de domnişoară, cuminte, darnică, liniştită, mai are şi ea momentele ei de nebunie copilărească, însă când mă uit la alţi copii, mă liniştesc, avem o copilă bună. E scumpă la vorbe, puţine şi din astea câte sunt mai mult prima silabă. Avem timp să vorbim de acum încolo, acum ne înţelegem din priviri, ea doar aprobă sau refuză şi cere până ajungem pe aceeaşi lungime de undă. I-am tot zis în momentele mele de nebunie să se ducă la tu-su şi ea tot repetă obsesiv de ceva timp: "ta-tu!", aşa că am hotărât să o învăţ varianta plină de dragoste, care s-a prins repede de limba ei: "ta-ti!". Acum rosteşte plină de dragoste şi mândrie prin casă căutându-l pe Cristi cu privirea: "ta-ti!", însă mai bagă şi câte un "ta-tu!" printre versuri. Uneori rosteşte singură cuvinte noi, întregi, alte dăţi doar silabe pe care le subânţelegem din context, de cele mai multe ori i se împleticeşte limba dacă încerc să o învăţ cuvinte noi, însă nu se lasă uşor, vorbeşte pe limba ei până îi reuşeşte ceva sau doar un calambur.
Cel mai mult mă bucură faptul că şi-a învins frica de a atinge animalele şi păsările. Când am venit la ţară îşi dorea să le atingă, dar nu reuşea, însă uşor uşor, ba un pui, ba un iepuraş, şi acum trage pisicile de coadă, fugăreşte măgăruşii şi ştie că văcuţa este cea care aduce lapte, hrăneşte puii, căpriţele, adoră caluţii şi e mereu dornică de a le vedea.
La capitolul oliţă nu prea avem cu ce ne lăuda, fără succes, dacă reuşim să surprindem momentul o aplaud din toată inima, iar ea zâmbeşte cu gura până la urechi, dacă ratează, mă supăr, dar fără schimbări majore în următoarele episoade. Nu e pregătită încă, însă la aproape doi ani ai ei nici nu e normal să facă pe ea şi să nu spună. De comunicat comunicăm bine zic eu, dar nu destul încă:
-Daria vrei la oliţă?
-Nu-Nu!, răspunde ea rapid şi sigură pe ea.
-Mami, dar o să-mi spui atunci când o să vrei să faci?
-Da-da!, răspunde ea cu aceeaşi singuranţă în voce.
Însă peste un moment ne trezim cu balta sau mai rău, timp în care ea işi caută de joacă liniştită.
La Biserică mă uimeşte şi pe mine, ne trezim duminica, vede că Cristi lipşeşte, întreabă de el, iar eu îi răspund că e la "Doamne-Doamne la Biserică", unde o să mergem şi noi mai târziu. Ne spălăm pe dinţişori, punem cele mai bune haine pe noi, ne pieptănăm, luăm căruţul şi mergem preţ de un sfert de oră până la Biserică. O închin, ea sărută icoanele conştiincios, se postează pe scaun sau în braţele mele şi trage de poşeta mea să-i dau un covrig-doi şi aşteaptă să-i audă glasul lui ta-su. O încântă pictura, becurile, lumânările, oamenii, tot, iar când face mai mult concert, eu mă îndrept spre ieşire, iar ea ar rămâne tot acolo, căci face teatru mut, nu scoate nici măcar un sunet. Îşi adună pernuţele, îşi asigură spatele se întinde pe jos, le pune pe toate pe cap şi se joacă de-a somnul. Apoi le rupe câte un zâmbet bătrânelelor din beserică şi tot aşteaptă să mai apară tati în prim-plan. Păi eu când eram mică şi mergeam cu mama la biserică, făceam nazuri, o tot întrebam obsesiv când mergem acasă o dată la cinci minute, iar mama îmi răspunde calm de fiecare dată: "după Tatăl nostru!". Şi ascultam toată slujba atentă poate oi auzi odată "Tatăl nostru" iar când auzeam mă luminam de bucurie. Însă Daria nu pleacă până nu merge şi tati acasă, îl strigă, îl caută, iar când îi prinde mâna nu o mai lasă. A participat şi la botezuri, i-am explicat de acasă că mergem la Biserică să le facă tati baie la nişte bebeluşi, la primul botez a stat că era curioasă, la al doilea a cam luat-o nervul, s-a apucat de cristelniţă cu mânile şi a strigat cât o ţinea gura: "Bai!!!", adică ei când Dumnezeu îi vine rândul. Adoră zilele de duminică şi sărbătoare, se simte bine acolo unde e familia ei, iar dacă vede un preot sau o biserică la televizor, spune imedia: "ta!", adică despre tati e vorba.
Doi ani o viaţă de omuleţ în devenire!
De dormit doarme toată noaptea, dacă nu luăm în considerare faptul că se foieşte întratât încât uneori ajunge pe la picioarele noastre, şi nu ar reuşi să rămână în pat dacă ar dormi singură. Uneori se cuibăreşte în mine de nu mai am nici aer nici loc, iar dacă mă ridic, am mai mult loc dacă aş dormi între ea şi tati. Seara adoarme ca un îngeraş, facem umbre pe tavan, o întrebăm dacă vrea să-i cântăm "Îngeraşul" şi ea răspunde "Da-da" şi mai cere şi bis, strânge uşor din ochişori şi adoarme dusă în braţele mele de preferat. La prânz adoarme de oboseală, mai face nazuri, ba nu-ţi găseşte locul, adoarme într-un final răpusă, am reuşit să renunţăm la ceaiul de la prânz, după ce abia mutaţi în casă nouă, şi-a băgat tetina mai mult decât trebuia şi ne-a vomat ce a mâncat vreo 3 zile. Iar cum aşternutul patului mirosea a nou, iar eu abia adunasem rufele proaspăt spalate de pe culme, am tras ce am apucat de pe scaun, ca să nu ne facem varză şi am nimerit un cearşaf plic, care mi-a luat muuuuuuuult timp să-l curăţ şi în acelaşi timp m-a convins că e mai bine fără ceai la somnul de prânz.
Mâncarea rămâne un subiect delicat încă, nu mănâncă orice, deşi arată foarte bine pentru vârsta ei, mănâncă doar cei place: cereale fără lapte făcute doar cu apă, adică nişte urluială...iar dacă i le-aş face cu lapte nici nu s-ar uita la ele, aşa cum nu se uită nici la griş sau orez cu lapte. Din lactate adoră brânza cu mămăligă, brânză cu macaroane, iaurt cu pară sau banană şi desigur porţia de lăptic din seară şi dimineaţă. În rest mînâncă destule, însă nu de toate, uneori se mai îneacă încă, alteori nu-i plac pur şi simplu, cert este că mâncarea din vecini este cea mai gustoasă, nu zice nu niciodată, iar dacă mînâncă ceva delicios nu întârzie să-şi lingă buzele şi să exclame de plăcere: "yam-yam!".
A crescut fetiţa nostră falnică ca un stejărel, înaltă, frumoasă, păr ondulat, ochi căprui, mers de domnişoară, cuminte, darnică, liniştită, mai are şi ea momentele ei de nebunie copilărească, însă când mă uit la alţi copii, mă liniştesc, avem o copilă bună. E scumpă la vorbe, puţine şi din astea câte sunt mai mult prima silabă. Avem timp să vorbim de acum încolo, acum ne înţelegem din priviri, ea doar aprobă sau refuză şi cere până ajungem pe aceeaşi lungime de undă. I-am tot zis în momentele mele de nebunie să se ducă la tu-su şi ea tot repetă obsesiv de ceva timp: "ta-tu!", aşa că am hotărât să o învăţ varianta plină de dragoste, care s-a prins repede de limba ei: "ta-ti!". Acum rosteşte plină de dragoste şi mândrie prin casă căutându-l pe Cristi cu privirea: "ta-ti!", însă mai bagă şi câte un "ta-tu!" printre versuri. Uneori rosteşte singură cuvinte noi, întregi, alte dăţi doar silabe pe care le subânţelegem din context, de cele mai multe ori i se împleticeşte limba dacă încerc să o învăţ cuvinte noi, însă nu se lasă uşor, vorbeşte pe limba ei până îi reuşeşte ceva sau doar un calambur.
Cel mai mult mă bucură faptul că şi-a învins frica de a atinge animalele şi păsările. Când am venit la ţară îşi dorea să le atingă, dar nu reuşea, însă uşor uşor, ba un pui, ba un iepuraş, şi acum trage pisicile de coadă, fugăreşte măgăruşii şi ştie că văcuţa este cea care aduce lapte, hrăneşte puii, căpriţele, adoră caluţii şi e mereu dornică de a le vedea.
La capitolul oliţă nu prea avem cu ce ne lăuda, fără succes, dacă reuşim să surprindem momentul o aplaud din toată inima, iar ea zâmbeşte cu gura până la urechi, dacă ratează, mă supăr, dar fără schimbări majore în următoarele episoade. Nu e pregătită încă, însă la aproape doi ani ai ei nici nu e normal să facă pe ea şi să nu spună. De comunicat comunicăm bine zic eu, dar nu destul încă:
-Daria vrei la oliţă?
-Nu-Nu!, răspunde ea rapid şi sigură pe ea.
-Mami, dar o să-mi spui atunci când o să vrei să faci?
-Da-da!, răspunde ea cu aceeaşi singuranţă în voce.
Însă peste un moment ne trezim cu balta sau mai rău, timp în care ea işi caută de joacă liniştită.
La Biserică mă uimeşte şi pe mine, ne trezim duminica, vede că Cristi lipşeşte, întreabă de el, iar eu îi răspund că e la "Doamne-Doamne la Biserică", unde o să mergem şi noi mai târziu. Ne spălăm pe dinţişori, punem cele mai bune haine pe noi, ne pieptănăm, luăm căruţul şi mergem preţ de un sfert de oră până la Biserică. O închin, ea sărută icoanele conştiincios, se postează pe scaun sau în braţele mele şi trage de poşeta mea să-i dau un covrig-doi şi aşteaptă să-i audă glasul lui ta-su. O încântă pictura, becurile, lumânările, oamenii, tot, iar când face mai mult concert, eu mă îndrept spre ieşire, iar ea ar rămâne tot acolo, căci face teatru mut, nu scoate nici măcar un sunet. Îşi adună pernuţele, îşi asigură spatele se întinde pe jos, le pune pe toate pe cap şi se joacă de-a somnul. Apoi le rupe câte un zâmbet bătrânelelor din beserică şi tot aşteaptă să mai apară tati în prim-plan. Păi eu când eram mică şi mergeam cu mama la biserică, făceam nazuri, o tot întrebam obsesiv când mergem acasă o dată la cinci minute, iar mama îmi răspunde calm de fiecare dată: "după Tatăl nostru!". Şi ascultam toată slujba atentă poate oi auzi odată "Tatăl nostru" iar când auzeam mă luminam de bucurie. Însă Daria nu pleacă până nu merge şi tati acasă, îl strigă, îl caută, iar când îi prinde mâna nu o mai lasă. A participat şi la botezuri, i-am explicat de acasă că mergem la Biserică să le facă tati baie la nişte bebeluşi, la primul botez a stat că era curioasă, la al doilea a cam luat-o nervul, s-a apucat de cristelniţă cu mânile şi a strigat cât o ţinea gura: "Bai!!!", adică ei când Dumnezeu îi vine rândul. Adoră zilele de duminică şi sărbătoare, se simte bine acolo unde e familia ei, iar dacă vede un preot sau o biserică la televizor, spune imedia: "ta!", adică despre tati e vorba.
Doi ani o viaţă de omuleţ în devenire!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu