A apărut o eroare în acest obiect gadget

duminică, 3 iunie 2012

PROVOCĂRILE COPILĂRIEI

        Eu şi sotul meu, după spusele părinţilor, am făcut parte din acea categorie de copii care primeau bataie de la alţii, având un comportament mai paşnic, latura slabă a caracterului nostru. Dar, copilul nostru a început să fie spaima parcurilor, ţipă de îţi ţîuie urechile câteva minute bune şi bate copii de orice vârstă şi sex. Am încercat să observ ce o face să intre în această stare, dar ea ţipă de bucurie şi loveşte în stânga şi-n dreapta pe orice copil ar avea lângă ea, rareori, mai îmbrăţişează câte unul. Aceste lucruri mi-au captat imediat atenţia, însă eu am reacţionat imediat aşa cum am crezut pe moment că e bine.
        La locul de joacă sau în orice alt loc unde există posibilitatea să întâlnească copii, stau mereu în vecinătatea ei, ca să pot imediat să o prin de mână să nu împingă, ciupească, pălmuiască sau să smulgă obiecte ce nu-i aparţin din mâinile altora. Şi bineânţeles, că eu nu mă mişc cu viteza gândului ei şi ea are timp să-şi ducă la bun sfârşit năzdrăvănia sau uneori o mai las ca să-mi trag şi eu sufletul, da numai bine că mi se face faţa roşie de obrăzniciile ei. Nu glumesc, 75% din copii care fregventează locul de joacă şi-a luat papara de la Daria, 5% reprezintă doar dobânda, că şi-a mai luat-o şi ea de la alţii mai isteţi. Nu sunt cifre îmbucurătoare şi uneori chiar sunt momente hazlii, dar în mare parte a devenit o problemă, aşa că am căutat răspunsuri la ea. Eu îi dau mereu peste mânuţă şi-i explix că nu are voie şi nu e frumos să bată copiii, trebuie să-i iubească, să-i îmbrăţişeze, nu e frumos să ţipe, chiar dacă se bucură enorm, dar în zadar. Ştiu că e o etapă trecătoare, care face parte din dezvoltare, creştere, dar trebuie să fii pe fază, să ştii să reacţionezi corect faţă de copilul tău şi faţă de cei din jurul ei.
       Momentul apariţiei acestor stări de comportament a fost atunci când am înţărcat-o, a început a fi în aceea perioadă foarte frustrată şi nervoasă, supărăciosă şi parcă cu nimic nu-i mai puteam intra în graţii. O înţeleg perfect, şi eu aş fi în locul ei supărată...însă ea şi-a  vărsat amarul prin alte moduri. Apoi s-a plictisit la locul de joacă destinat piticilor şi îşi dorea să meargă la cei mari, pe toboganul ală imens, şi am învăţat până am reuşit, mai blochează uneori accesul, când e aglomerat tipă şi bate în toate părţile în copii, ne străduim să ne dăm mai mult când e mai liber, şi e tare mândră de isprava ei.
      Ăsta e cursul vieţii, face parte din drumul ce duce spre cunoaştere, spre dezvoltare,  copiii cresc, părinţii învaţă şi în urmă rămâne educaţia.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

S-ar putea să îţi placă şi:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...