PRIMA PUBLICARE

                                           

Polisemia cuvîntului "iubire"

Motto:

-         Părinte spuneţi-ne ceva.

-         Ce să vă spun?

-         Ce vă spune inima.

-         Ceea ce-mi spune inima este să  iau cuţitul,să o tai, să o împart lumii şi apoi să mor.                               ( Sfântul Paisie Aghioritul )

I Întroducere

Te-ai întrebat vreodată de ce valurile mării vin mereu spre mal? Nici eu! Mergi într-o zi la mare şi încearcă să-ţi răspunzi... vei vedea că are să-ţi placă mai mult nu numai marea, ci şi viaţa.

Scriu pentru simplu motiv că şi L. Tolstoi spunea: ,,Scriind îţi descoperi ţie despre sine.” Sunt de acord şi cu F. M. Dostoievski, care scria că:,, De fapt nu am scris de mult timp şi cred că scriu doar atunci când mi-e greu”.

A cunoaşte oamenii şi pe tine însuţi este o artă în sine. Mintea pentru ce ne-a dat-o Dumnezeu? Ca să cercetăm, să studiem şi să ne cunoaştem pe noi înşine. Este nevoie de o independenţă morală ca să poţi desluşi valoarea caracterului propriu. Oamenii care-mi atrag atenţia prin fapte, scopuri şi modul lor de a gândi, încerc să-i înţeleg şi să îi urmez ca exemplu.

După părerea mea oamenii sunt de trei feluri: egocentrici, culţi şi duhovniceşti. Omul înduhovnicit  cu timpul poate deveni şi cult, iar culţii nu sunt total înduhovniciţi, depinde de scopul lor. Iar scopul omului în viaţă este unic. Scopul este Adevărul, iar căi sunt diverse şi multe. Însă omul este o fiinţă uşuratică, reprobabilă şi, poate, ca unui jucător de şah, nu-i place decât procesul atingerii scopului în sine.

Încă din primele capitole ale Facerii vedem că Dumnezeu a creat  binele, iar după studiile Sfinţilor Părinţi omul a creat răul; deci binele este veşnic, iar răul momentan, iar omul devine imperfect prin opţiunile lui. Omul este liber încă de la naştere, căci Dumnezeu este libertatea, iar omul este după Chipul şi asemănarea lui Dunmezeu. Libertatea morală este dobândută prin botez, iar cel dintâi drept al omului este liberul acces la gratuitatea spirituală, liberul  acces la Dumnezeu.

Din punct de vedere ontologic omul este iubire. Iar iubirea înseamnă respectul nesfârşit al celuilalt, iubirea se identifică cu ceea ce teologii numesc kenoză. Puterea lui Dumnezeu înseamnă puterea iubirii. Prin ,, nebunia dragostei ”, Cel care este Viaţa, în împlinirea ei, devine pentru noi, viaţa în inima morţii.

Omul este o taină pentru sine însuşi, şi aşa va rămâne pecetluită, pentru că în urma căderii, păcatul şi-a lăsat amprente. Corpul omului este alcătuit din trup şi suflet. Omul lăuntric este o fiinţă vie, care are un chip al său; omul lăuntric este asemănător omului exterior ( atunci când omul este luminat de lumina harului dumnezeesc, chipul său îl trădează prin faptul că faţa sa este iradiată de acea lumină ).

II  Polisemia cuvântului a iubi

Cineva spunea că  lucrurile sunt simple şi compuse. Spre exemplu dulapul este un lucru compus din lemn, balamale, cuie, vopsit etc. Putem uşor explica oricui ce este un dulap, prin descrierea pieselor din care este confecţionat. Culoarea roşie este un lucru simplu. Încearcă să-i explici unui copil sau unui orb ce este culoarea roşie; nu vei reuşi să-i faci o imagine, până nu o vede, nu o simte. La fel e şi cu iubirea, până nu o simţi şi nu o trăieşti, nu ştii  cum este.

        A iubi pe Dumnezeu

Eu sunt LUMINA,

dar voi nu mă vedeţi pe mine;

Eu sunt CALEA,

dar voi nu mă urmaţi pe mine;

Eu sunt ADEVĂRUL,

dar voi nu mă credeţi pe mine;

Eu sunt VIAŢA,

dar voi nu mă căutaţi pe mine;

Eu sunt ÎNVĂŢĂTORUL,

dar voi nu mă ascultaţi pe mine;

Eu sunt DOMN,

dar voi nu vă supuneţi mie;

Eu sunt DUMNEZEUL vostru,

dar voi nu vă rugaţi mie;

Eu sunt cel mai bun PRIETEN,

dar voi nu mă iubiţi pe mine;

            A iubi aproapele

Mi s-a comunicat că prietena mea cea mai bună moare. A fost o lovitură prea mare pentru mine, fiindcă nu –mi era doar o simplă prietenă, ci soră. Nu puteam şi nu doream să cred  că ea pleacă  şi mă părăseşte  atât de repede, atunci când aveam cea mai mare nevoie de ea. Dar nu eram eu singura, ci şi fiica ei micuţă şi soţul, care era plecat  cu speranţa că va găsi ceva bani şi care nu s-a mai întors până în ziua de astăzi.

            ...Am intrat în spital, am cuprins cu privirea pereţii mizeri şi în achi mi-au apărut lacrimi. Nu-mi venea să cred că ea îşi trăieşte ultimele clipe într-un asemenea loc. Sora m-a condus la ea. Când am deschis uşa, o căldură, o înăbuşală m-a învăluit şi nu eram în stare să fac un pas. Priveam spre patul cu cearşafuri nespălată şi nu găseam ce căutam. În sfârşit, am văzut o faţă pământie ce se contopea cu perna murdară. Cât de mult se schimbase ! Ea, care întorcea atâtea capete pe drum, acuma era o întruchipare a morţii. M-am apropiat şi am tras un scaun care a scos un sunet strident, m-am aşezat  şi o priveam. Mi s-a părut că nu auzise, însă ea a deschis ochii şi... întregul chip i s-a luminat. Atunci mi-am dat seama că chiar dacă faţa îi ămbrăcase deja haina apusului, ochii ei trăiau, rămânând lucizi, profunzi şi de un albastru intens.

            Îi zâmbeam, deşi lacrimile îşi căutau ieşirea din ochii mei. Ştiam că-şi doreşte o scrisoare. O aştepta de trei ani şi ea, blestemata, tot nu mai venea. Mereu îmi spunea, că după ce va citi un răvaş de la soţ, va putea muri liniştită. Şi acuma, prima întrebare care mi-a adresat-o, a fost:

-         Nu a venit?

I-am întins nişte foi boţite şi în ochi i-a apărut un luciu sălbatic. Cu un efort supraomenesc, s-a ridicat şi i-am pus o pernă sub cap. A luat foile cu mâinile tremurânde şi a început să le citească, ca un om înfometat de plăcerile vieţii:

- Mă iubeşte! Mă iubeşte... Dar eu îl părăsesc...

      A căzut cu zgomot pe pernă şi mă privea obosită.

-Să-i spui că îl aştept acolo sus şi când vom fi din nou împreună nu ne vom mai despărţi.

      A mai zâmbit odată şi a închis ochii.

      ... Afară era toamnă... un cicriu negru se scufunda în ţărâna neagră şi umedă... O frunză galbenă căzu pe mormâmtul proaspăt, iar soarele roşu coborâse după orizont...

      În minte mi-a revenit chipul atât de scump al prietenei. A murit împăcată, cu surâs pe buze şi cu gândul că e iubită.

      Am apucat o mâină mică de copil şi am coborât privirea. Spre mine se uitau doi ochi lucizi, profunzi şi de un albastru intens. Am pornit cu paşi rari spre casă, lăsând pe mormânt doar o frunză şi lângă ea o amintire...

      ... Un plic care nu conţinea nici datele expeditorului, nici adresa destinatarului...  

A iubi biserica

Fiecare icoană are în ea o picătură de lumină, viaţă, credinţă, dragoste, ceva ce-ţi insuflă nădejde spre mântuire, spre desăvârşire, pe drumul îngust, care se încununează cu cetăţenia raiului.

Paraclisul nu prea mare, rareori arhiplin, este inundat de razela soarelui, ce pătrund prin geamurile mari şi largi. Pereţii albi, lumina, lumânările îţi provoacă senzaţia de căldură lăuntrică, pace şi linişte. În colţ, pe dreapta, atârnă pe perete, mare, clară şi parcă vie icoana Sfântului Nectarie. Faţa lui emană luminozitate şi pitate, viaţă trăită în duh... iar ochii sfântului sunt mereu aţintiţi   spre geam, de este mare sărbătoare şi locaşul este plin, sau dacă este o zi de rând şi aproape nu este nimeni, ochii  ,,aşteaptă” să vină cineva ... îţi pun în suflet temelia unei nădejdi pline de dragoste ... ochii aşteptării...

Icoana este o lumină în întuneric, atunci când te trezeşti la miezul nopţii, după un coşmar, speriat şi îngrozit, inima îţi bate mai tare, şiroaie de picături se preling pe frunte şi cobori uşor din pat, aprinzi candela, care s-a stins, faci metanii la icoana dinspre răsărit şi adormi liniştit.

 

           A iubi pe păcătoşi

În biserică  a intrat o femeie însărcinată, cu ochii în lacrimi, care cugeta în adâncul inimii la viitorul noului născut. Se întreba  în sinea ei, oare va fi şi acesta orb, ca şi cei doi copii de acasă şi de ce. La un moment dat, a observat alături un ieromonah bătrân, care a întrebat-o:

-         De ce plângi fata mea?

Tânăra  mămică i-a spus în ce constă problema, iar părintele pentru început,  a sfătuit-o să se mărturisească. După ce s-a mărturisit, părintele i-a spus, că nu şi-a spus toate păcatele. Atunci, cu lacrimi în ochi, femeia aspus că nu-şi mai aminteşte şi că va reveni mâine. A doua zi, s-a întâmplat la fel, atunci femeia a inceput să plângă şi mai tare, iar într-un sfârşit l-a rugat pe părinte să-i spună păcatele ei, că ea nu şi le aminteşte. Atunci părintele i-a spus:

- Încearcă să-ţi aminteşti ce ai făcut în prima zi de şcoală, când ai mers în clasa I –âi.

- Am mers la şcoală şi apoi acasă.

- Dar în drum spre casă unde te-ai oprit.

- Era o mică peşteră la marginea satului, la care am mers după ore cu prietenii.

- Şi ce ai găsit acolo.

- Mai nimic, un cuib de rândunică  cu trei puişori în el.

- Şi ce le-ai făcut puişorilor.

-  Într-un sfârşit, le-am scos ochişorii ... – a spus femeia printre sughiţuri şi plângând şi mai tânguitor.

- Atunci, fiico, hai să ne pocăim şi ne  rugăm la bunul Dumnezeu, ca măcar acest micuţ pe care-l porţi în pântece să se nască cu vedere. –  şi a dispărut. 

            A iubi viaţa

            Aş dormi mai puţin şi aş încerca să visez; de – abia acum înţeleg, că pentru fiecare moment al unui minut în care închidem ochii, pierdem 60 de secunde de lumină. Dacă Dumnezeu mi-ar oferi o fărâmă de viaţă, m-ar împinge pe la spate în bătaia soarelui, acoperindu-mi cu razele nu doar capul, ci şi sufletul.

            Doamne, dacă aş avea o inimă, mi-aş scrie ura pe un cub de gheaţă şi aş aştepta ca soarele să-l topească.  Doamne, dacă aş putea să primi o fărâmă de viaţă ... n-aş lăsa să treacă nici măcar un minut, fără să le spun oamenilor ce iubesc, că îi iubesc. Bărbaţilor le-aş dovedi, că cât de mult greşesc atunci când cred că nu trebuie să se mai îndrăgostească, atunci când îmbătrânesc, fără să ştie că ei îmbătrânesc tocmai că încetează a se mai îndrăgosti. Unui copil i-aş face cadou o pereche de aripi, dar l-aş lăsa singur să înveţe a zbura. Pe bătrâni i-aş învăţa că moartea vine odată cu cu uitarea şi nu odată cu vârsta. În fond am învăţat atâtea lucruri despre oameni...

            Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe pe vârful unui munte, fără să ştie, că adevărata fericire constă în felul în care urci pantala abrupte spre vârf.

            ( Gabriel Garcia Marquez, scriitor columbian, laureat     al premiului Nobel în 1982 pentru litaratură, bolnav de leucemie.)

           A iubi pe cineva

           

             

Era odata un băiat născut cu o gravă maladie. O maladie pentru care nu exista un leac. Avea 17 ani, dar putea muri în orice moment. Traia în casa lui sub asistenţa permanentă  a mamei sale. Obosit de stat în casă, a decis să iasa macar o dată. Ceruse permisiunea mamei sale. Ea a acceptat. Mergând prin cartierul său, se uita pe la magazine. Trecând pe lângă un magazin de muzica, privi prin vitrină, şi observă prezenţa unei tinere fete, de vârsta lui. A fost dragoste la prima vedere. Deschise uşa şi intră, privind la nimic altceva decât la fată. Apropiindu-se încet, sosi la tejgheaua unde era  fata. Ea îl privi şi îi spuse surâzând: ,, Pot să te ajut? '' În timpul acesta el gândea că acela era cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut în viaţa sa. Simţea impulsul de a o săruta. Bâlbâindu-se îi spuse:,, Da hmmmmmmm... Mi-ar placea să cumpăr un CD. Fără să se găndească, prinde primul CD pe care îl vede şi îi dă banii. ,,Vrei sa ţi-l impachetez?" -întreabă fata zâmbind din nou. El îi răspunse că  da. Încetisor, ea merse în magazie, şi se întoarse cu pachetul şi i-l da băiatului. El îl ia şi iese din magazin. Se întoarse acasa, şi din acea zi, mergea la acel magazin în fiecare zi să cumpere un CD. Fata il împacheta mereu, iar el se întorcea acasă şi îl băga în sertar. El era prea timid pentru a o invita în oraş şi de câte ori încerca, nu reuşea niciodata. Mama lui a aflat de această situaţie şi îl încuraja să încerce... aşadar în ziua următoare el îşi luase curaj şi se duse la magazin. Ca în toate celelalte zile îşi cumpară un CD, şi ca întotdeauna ea il împacheta. El a luat CD -ul şi în momentul în care fata era distrată, a pus repede o foaie cu numărul lui de telefon pe tejghea, apoi a ieşit în fuga din magazin... Dringggggggg. Mama lui răspunde la telefon. ,,Alo?????'' Era fata, ce întreba de fiul ei. Mama îndurerată a început să plângă în timp ce zicea: ,,Nu stii??????....a murit ieri". A fost o tăcere îndelungată intreruptă de plânsul mamei. Mai târziu mama lui a intrat în camera fiului pentru a şi-l aminti. Decise de a începe să se uite prin lucrurile lui. Deschise sertarul şi cu mare suprindere găsise un munte se CD-uri îmachetate. Nu era nici măcar unul deschis. A cuprins-o curiozitatea ,văzând atâtea şi nu putu rezista: a luat un CD şi s-a aşezat pe pat, uitându-se. Când un bilet iese din pachetul din plastic mama l-a luat pentru a-l citi; scria: ,,Eşti frumos!!!!!!! Ai vrea să ieşi cu mine?? Te iubesc............ Sofia." Mama emoţionată deschise şi alte CD -uri şi găsise şi alte bilete; pe toate scria acelaşi lucru.

MORALA:  Asta e viata. Nu aştepta prea mult pentru a-i spune cuiva special ceea ce simţi. Spune- i astăzi. Mâine va putea fi prea tarziu.

III Încheiere

Oamenii sunt făcuţi pentru a fi fericiţi, căci viaţa este frumoasă şi merită trăită. După cum spunea şi Dostoievski: ,, Fericirea nu constă în fericire, ci în dobândirea ei, iar din fiece clipă a vieţii noastre, trebuie să facem, cea mai preţioasă clipă, calculând orice moment ”.