marți, 1 martie 2016

După şapte ani...

       Astăzi este prima zi de primăvară, afară plouă torenţial şi e foarte frig. Brrrrr!Am avut o iarnă blândă, atât de blândă că a nins o singură dată şi atunci copila era răcită şi nu a apucat să se dea cu sania anul acesta, de bulgărit am apucat 5 minute,  în timp ce ne întorceam de la grădiniţă. Deh!  Nu am mai scris de aproape 2 luni. Timp în care viaţa noastră s-a schimbat radical, în bine. Atât de bine, căci uneori mi-e frică să nu sperii norocul şi fericirea din sufletul meu, din ochii copilului, din viaţa nostră. M-am acomodat cu un stil de viaţă care te făcea să îţi ştergi lacrimile şi să dai din coate, pentru a merge mai departe. Şi acum nu pot sta cu mâinile în buzunar şi toate să se aşeze pe un făgaş normal, îmi vine să mişc mâinile încontinuu, nu sunt învăţată să stau şi să savurez. Râdem mult, zgomotos, suntem fericiţi de momente, evenimente, viaţă. Nu mai ştiu exact când m-am bucurat pentru ceva aşa ca un copil în fragedă pruncie. Uneori am impresia că a fost acum un secol. 
        Acum 7 ani visam la ziua de astăzi, azi însă mă bucur din plin de ea. Soţul s-a mutat cu serviciul în oraş. Nu mai există zile în care nu ne vedem, nu mai există nici un motiv în care trebuie să lipsească din viaţa şi creşterea ei, în special poveşti de seară şi dimineţi târzii. Şi este atât de bine acasă, încât e o bucurie de nedescris  să vezi chipuri cunoscute la biserică, întâlnite pe stradă, prin magazine, prin parcuri, prin piaţă. 
       M-am angajat. De două săptămâni muncesc în domeniu, în centrul oraşului. Deşi este provizoriu, nu pot să cred cum lucrează Dumnezeu prin oameni.Să te ajute cineva fără să îşi ceară nimic... Mă gândeam că treptat ne vom descurca cumva, însă atunci când norocul îţi bate la uşă, trebuie să fii pregătită să îi deschizi. Şi la asta am visat totimpul, să ne sprijinim, să ne împărţim activităţi şi responsabilităţi din viaţa copilului nostru. Pentru că până acum am fost învăţată să mă descurc cum pot, pe unde singură, pe unde fără, dar de acum înainte totul este la jumătate. 
       Ieri am înscris-o la şcoală. Nu am avut emoţii. Au fost câteva formalităţi banale şi mă gândeam că din toamnă, 13 ani va fi în acest oraş în sistemul de învăţământ. Intelectual este pregătită, copiii se adaptează uşor la situaţiile în care sunt puşi, se mulează, prind repede, sunt isteţi. Emoţional, avem mult de muncă, este atât de fragilă, căci uneori se sperie de lucruri mărunte şi nu se simte în siguranţă, dar sper să fie doar ceva trecător. Ei oricum cresc repede şi se dezvoltă treptat, cu timpul va învăţa cum să îşi gestioneze emoţiile. Peste toate astea este fericită. Chiar dacă uneori stă cu bunicii, chiar dacă uneori o duce şi o ia de la grădiniţă doar unul dintre noi, care este liber în acel moment. Desenează căsuţe, mult soare, curcubee.  Zilele acestea am realizat cât a crescut: înscriere la şcoală, clătinatul dintelui, etc...
      Este minunat cum ţi se poate "complica" viaţa întro perioadă atât de scurtă. Simt fericirea şi o ţin şi cu dinţii să nu plece, să nu treacă din sufletul meu. Vreau ca aceste clipe de fericire să îmi inunde sufletul şi să ţin minte toată viaţă, să nu uit cum a fost şi să mă bucur de ce am în aceste momente.

P.S.: I se clatină primul dinţişor (a răsărit la 1 martie 2011, când avea 6 luni; se clatină din 24 februarie la 5 ani şi aproape 6 luni), în curând o va vizita zâna măseluţă...

S-ar putea să îţi placă şi:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...