Frica de a merge la grădiniţă

          Cu cât trece timpul mai mult, cu atât ne găsim mai multe scuze, numai să nu găsim timp să tragem linie, să apreciem, să concluzionăm sau să recunoaştem un adevăr, să depănăm o amintire plăcută sau mai puţin plăcută, pentru a ne  încărca bateriile, pentru a putea merge mai departe. Nu timpul este de vină, nici noi, nu ne găsim echilibrul sau pur şi simplu nu găsim puterea de a recunoaşte faţă de noi înşine. Trăim cu impresia că dacă nu concluzionăm sau nu conştientizăm noi, acel lucru nu poate fi adevărat, nu poate prinde viaţă. Un lucru este cert, neştiinţa noastră ne ajută până într-un anumit punct, de acolo se infundă şi "pute", miroase atât de urât, încât nu ai de ales şi trebuie să treci peste. Revizueşti, povesteşti, conştientizezi, încerci să înţelegi, te superi, te gândeşti dacă ai ales corect, îţi trec prin cap mii de  idei, gânduri, te întrebi cum ar fi fost dacă..., etc. Înnebuneşti şi tot nu ştii cum e mai bine pentru tine, pentru ei, pentru ea, alegi pur şi simplu cu inima, cu puterea minţii, alegi la nimereală, căci habar nu ai cum ar fi dacă...instinctiv şi doar timpul îţi poate arăta cât de bună a fost alegerea ta.

           În acest răstimp am răcit de vreo două ori, răceli uşoare, cu siropuri pentru muci şi din plante. Între timp s-a schimbat, a crescut, nu e totul lapte şi miere, am crezut că este o etapă de creştere, de-a lungul timpului copii se confruntă cu diferite temeri. Am aşteptat, am discutat, am povestit zile în şir diferite întâmplări de ale ei, unele m-au întristat, unele m-au amuzat, însă nu mi s-a părut niciuna atât de groaznică încât să nu mai respecte locul unde îşi petrece 3-4 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, ba chiar era plină de temeri şi frici, era terorizată. L-a luat pe "nu" în braţe şi ţine şi cu dinţii de el şi nu cedează cu nimic, nici la cadouri, nici promisiuni, nici prieteni, nici bunici, nici părinţi, era îngrozită de ideea de amerge acolo. La vârsta ei o poţi uşor impresiona, să o ei cu bombonica, însă copilul nostru era îngrozit. La ea frica se manifetă prin dureri de burtă şi vomă. Mai are frici, unele mai mari, altele mai mici, însă frica de a merge la grădiniţă s-a cronicizat, nu s-a lăsat spulberată, nu acedat cu nimic. Mi-a povestit zile în şir din viaţa ei, ce crede ea, ce simte ea, cum a fost din perpectiva ei şi nimic nu a fost concludent. Am făcut o pauză, am încurajat-o, am mitivat-o, am insistat, nici o variantă nu arăta vreun semn că s-a schimbat ceva, frică şi teroare continuă. 

       După un timp am înţeles că este o teamă, care nu ţine de vârstă sau o întâmplare anume, ci mai multe evenimente însumate, aş fi ridicolă să dau vina pe cineva sau ceva pentru o frică atât de complexă. Am însumat, am depănat, am căutat şi mi-am dat seama că am uitat pentru ceva timp că copiii aud şi înţeleg totul încă din fragedă pruncie şi îmi pare rău că am uitat pentru o perioadă de timp acest lucru. Nu e vina mea, nu e vina nimănui, este cursul vieţii, uităm unele lucruri, pe unele le ţinem minte toată viaţa şi multe altele noi întră constant în viaţa nostră. Îmi pare rău doar că copilul meu a trebuit să înveţe pe viu această lecţie, însă sunt sigură că nu o va uita niciodată. 

        La începutul lui octombrie a răcit, am ţinut-o acasă. Într-o seară sună telefonul, răspund în cameră cu ea, îl aveam la încărcat. Era dna educatoare, o ascultam de cinci minute şi aveam impresia că a gresit numărul, nu voiam să cred că se poate întâmpla aşa ceva în grădiniţa noastră, cu fata noastră. Astăzi când noi eram acasă, pentru că eram răcite, a venit un domn, nu foarte prezentabil şi a întebat de D...., de la grupa M.., F........, care face gimnastică, etc, bla bla bla. Adică erau atâtea detalii de rămâneai uimit câte lucuri poate şti o persoană străină despre tine şi copilul tău. Am rămas fără cuvinte, toată noaptea am creat şcenarii şi nu se mai făcea dimineaţa odată. Dimineaţa la prima oră am aflat că a fost o încurcătură, căuta o altă fetiţă. D...., din cealaltă grupă M...care se cheamă tot F....... . Copilul meu fără să ştiu a trăit aceeaşi frică ca şi noi adulţii. Apoi au început să aibă frici pe care până acum nu le dădea curs şi toate se învârteau într-un cerc vicios şi de aici atac de panică, dureri de burtă, plâns, vomă în fiecare dimineaţă. Şi nasul se suflă, ochii se şterg, copilul se linişteşte cu o îmbrăţişare, însă ficatul ei cât o vrăbiuţă cât poate să ducă? Am ajuns şi la psiholog, la prima şedinţă a făcut promisiunea, însă după ce am plecat de acolo, a spus clar şi răspicat că nu merge sub nici o formă la grădiniţă, căci nu se simte în siguranţă acolo. Am dedus aceasta după ce mi-a mărturisit ea acest lucru şi sper că doar acesta este motivul acestei stări de frică de a merge la grădiniţă şi sperăm să treacă repede peste acest obstacol al vieţii, această lecţie. Pentru că la 5 ani,  şi o lună de la începutul anului şcolar, nu poate fi vorba de probleme de adaptare şi nici prea multă atenţie, mi-e instinctul matern îmi spunea că este altceva şi sper cu toată fiinţa mea că am găsit cauza. Cât despre sistemul de învăţământ mi s-a confirmat încă odată , că nu există pădure fără uscături, copiii pot fi bruscaţi, ridicularizaţi, umiliţi, catalogaţi, etichetaţi, etc.. În spatele uşilor care se închid dimineaţa, ei pot trăi o multitudine de experineţe, mai bune, mai puţin bune, mai puţin potrivite vârstei lor, de la alţii copii, de la unele cadre didactice, dovada este numărul mare al copiilor consiliaţi. 

        Fiecare din noi are câte o frică sau mai multe, mai mici,  mai mari, unele pe viaţă, altele trecătoare. Sper doar să reuşească să găsească echilibru pentru a trece peste. 

       Ultimile săptămâni au fost pline de negură şi fum pentru Europa, pentru România, iar noi am fost de două ori mai afectaţi. Câtă ura şi frustrare poate strânge omul de-a lungul timpului? De câte ori ar fi vrut să strige în gura mare, dar a înghiţit în sec, a închis ochii şi a continuat sa facă aceleaşi lucruri zi de zi.
        Aşteptăm soarele să iasă pe strada noastră, pe strada tuturor celor care au nevoie de puţină lumină în viaţa lor.