Boala: gură-mână-picior partea a II-a

        Suntem în ziua a şasea de la apariţia primelor bubiţe, în primele trei zile au apărut, cinci, patru cinci, să când am crezut că astea sunt toate, după patru zile de la ultima invazie, mai apar o tură de nouă, mai mari şi mai arătoase. 

       Sâmbătă dimineaţa s-a trezit şi mi-a zis că o mănâncă pielea şi se scărpina peste tot. Am asigurat-o că e totul bine, însă pentru că nu am reuşit să facem o baie bună, din cauză de branulă. Peste o oră vine la mine şi-mi spune că iar are bubiţe, am dezbrăcat-o şi am început a număra: trei pe o mână, una pe un deget, una la spate la mijloc, trei pe un picior jos şi una pe laba piciorului. ERau diferite faţă de primele, bubiţele de pe picioare erau mari şi întinse, alea de pe mâni, era micuţe, roşii şi moţate, ca un munte, ţuguiate, ca un neg, inestetice. Mâncărimi avea mai mult seara şi dimineaţa, însă nu excesiv, însă eu nu ştiu de ce  eram sigură că nu vor mai fi altele, oare de ce  m-au luat prin surpindere?

         Astăzi am profitat de soarele de după-amiază şi am ieşit în parc cu bicicleta. În rest vremea ceţoasă şi friguroasă ne-a ţinut în casă acupate cu pictura şi scrisul. Pe zi ce trece este mai entuziasmată  de minunăţiile care ies din mânile ei micuţe şi pline de bubiţe.

cifra şapte o scriem aproape la fel

O zi frumoasa ca si ea

Suntem in penultima zi de tratament. Astazi s-a trezit vesela si plina de viata. Am colorat, pictat, scris, am fost in parc, ne-am tuns. Am vrut sa aiba o zi frumoasa asa cum este si ea, plina de dragoste.

Boala: gură-mână-picior

           Când eram noi micuţi, ştiam câteva boli din astea eruptive: pojărel, pojar, vărsat de vânt şi oreion. De-a lungul timpului (30 ani) s-au mai descoperit şi altele mai  post moderniste: herpagina, boala: gură-mână-picior. Evident că nu am auzit de ele, până nu m-a interesat subiectul, şi dacă stai să citeşti şi să analizezi despre ele, te apucă groaza uitându-te doar la imaginile care sunt ataşate articolele. 

           Luni seara, ne-am prezentat din nou la doctorul pediatru, căci amigdalita era în floare, mucozităţile în cantitate industrială, iar antibioticul sirop în ultima zi de administrare, i-a provocat afte în gură, iar febra continua să reapară şi în a cincea zi cu tot cu antitermice administrate. Eram pregătiţi de acasă cu branulă albastră, leucoplast antialergic, cutia de gentamicină, etc...ceea ce s-a şi întâmplat, ne-a recomandat călduros tratament injectabil, căci evident antibioticul sirop nu a făcut faţă, ci praf şi pulbere prin gură, de ceea ce ne era frică, nu am scăpat, deşi acum am dubii în legătură cu aftele, o fi sau nu o fi de la antibiotic, ci doar un simptom al bolii în floare. Însă nu ne-a lăsat să-i administrăm gentamicină, dat fiind faptul că nu au trecut saşe luni de la ultimul tratament pe bază de gentamicină, ne-a dat un antibiotic injectabil puternic. 

          Consultul a fost scurt şi eram atât de împrăştiată şi nesigură, că nu am mai întrebat cum îi tratăm şi ochii care curg şi se lipesc sau aftele din gură, eu îi cumpărasem deja picături şi de ochi, şi de nas şi pentru gură, numai că ea era atât de irascibilă şi plângăciosă, că nu am reuşit să-i administrăm nimic. Am plecat acasă atât de abătută, căci un roşu în gât se transformase într-un coşmar. Duminică seara ne-a bâzâit un ţânţar, l-am auzit şi m-a pişcat şi pe mine. Patru bubiţe avea luni când am mers la control pe faţă dinspre gură spre ochi, nu am insitat, căci am auzit cu urechile mele şi l-am şi omorât pe ţânţarul bâzâitor. Marţi dimineaţa mai apar cinci bubiţe, pe faţă, pe gât pe picior jos, bubiţe roşii simple, de diferite mărimi şi fără cap sau lichid pe ele. Aduceau mai mult a bubiţe de alergie, însă doar pe extremităţi,corpul curat ca lacrima, şi nici ţânţarul nu s-a mai auzit bâzâind. Miercuri dimineaţa patru bube, una în palmă, două în talpă, una pe pleoapă, nu provocau mâncărimi, dar nici nu se albea nici după hidrocortizonul administrat atâtea zile. Am citit, am răsfoit, m-am gândit că seamănă cu gură-mână-picior, dar e mult prea lipsită de simptomele evidente descrise în articolele răsfoite. Febra a dispărut de luni, după prima doză de hidrocortizon, starea ei era la fel de proastă, mucii la ei acasă, tuse seacă, aftele în floare, nopţi pline de suflat nasul, căci tuşea de mama- focului, spălat ochii pentru dezlipire şi multe altele. În rest, starea ei de spirit ere foarte bună, apetit avea de-ar fi mâncat şi cu ochii, de jucat s-a jucat de mi-a luat trei zile să adun jucăriile de prin toate colţurile...

           Miercuri seara i-am schimbat branula, căci nu mai mergea şi a plâns mult. Am terorizat-o, îi tremurau piciorele exact ca în vorba aia: "Tremuri ca şi câinele la injecţii", ar fi vrut să înceteze, dar zici că picioarele nu o ascultau. La final şi-a suflat nasul de a eliminat un dop de mucozităţi şi am dormit şi noi prima noapte după o săptămână în care am dormit iepureşte. Fiecare  lucru bun sau mai puţin bun are şi o latură bună.

           Joi a mai tuşit după ce s-a trezit, dar mai uşor. La control i-am spus despre bubiţele care s-au dovedit a nu fi muşcături de ţînţar şi nelămurirea mea de ce-ar putea fi s-a adeverit. O boală infecţioasă  a copilăriei , o formă mai uşoară, care în combinaţie cu amigdalita şi mucozităţile în exces s-au dovedit a fi o  combinaţie grea pentru un copil de patru ani. 

          Ne-a recomandat să mai continuăm tratamentul injectabil pentru 2-3 zile, încă o săptămâna de stat acasă şi apoi mers la grădiniţă şi multă sănătate pe viitor.
          Între timp şi-a găsit o nouă vocaţie: să scrie. Cu mâna în pioneze de la branulă, scrie foarte sârguincios şi chiar bine, pentru prima dată la patru ani, o lună şi o săptămână. Mândră tare de nouă ei putere de a face ceva nou şi atât de frumos, cu suflet şi dragoste. Boala scoate din om la suprafaţă talente, sentimente şi lucruri despre care habar nu aveai că ai puterea să le faci.

          

           

            

Roşu în gât

      "E un semn bun, dacă te doare capul, dacă îl simţi, înseamnă  că îl ai!" sau "Ca să scapi de o durere , te loveşti, ca să te doară altceva!"...Vorbele de duh, sunt concluziile trase la un moment dat asupra unei situaţii întâlnite în viaţa de zi cu zi, care te-a învăţat o lecţie.

      Nu mă mai doare capul, căci m-am lovit de altele mai dureroase. De fapt, mă doare, dar nu prea mai am timp să mă plâng, mă simt mai bine, dar uneori mă doare exact ca în ziua cu pricina, dar e spre vindecare, care se lasă aşteptată. Am altele pe cap, totul a început cu febră, frisoane, dureri de cap şi nesecaţii muci verzi. Cel mai tare îmi era frică să nu fie pneumonie, că restul sunt floare la ureche, după atâtea experienţe. Am fost la cea mai cunoscută doctoriţă din oraş, m-a surprins, însă nu m-a dat pe spate, nu m-a convins  că am ales cel mai eficient tratament pentru copila noastră, însă am acceptat, şi acum stau şi sper că va fi tratamentul potrivit. 

        Suntem în aceeaşi situaţie ca acum doi ani, roşu în gât, antibiotic sirop...după care a făcut afte în gură şi ne-a mai recomandat un alt antibiotic, care a agravat aftele şi am ajuns la injectabil şi ne-am chinuit să reparam şi gura făcută praf. Dacă a făcut o dată afte de la acelaşi antibiotic, cine mă poate convinge că nu va face şi a doua oară, stau cu inima cât un purice, o caut zilnic în guriţă şi aştept vindecarea. Antibioticul sirop e un chin pentru ea, pentru noi, după ce îl înghite, o apucă o tuse seacă de cinci minute, şi la opt ore, trebuie să o trezesc de două ori, dimineaţa la şapte, că ea se trezeşte pe la opt şi noaptea la 23, că ea adoarme pe la 20.30. Şi când îi stric somnul de două ori şi are şi gustul ăla de n-ar mai fi, plângem tuşeşte, şi toate alea...

         Numai bine că avem o pauză de trei zile la grădiniţă, până marţi o facem bine şi de marţi sper să nu o luăm de la capăt. Cel mai important este să nu ajungem la afte şi la injectabil, că efortul depus dublu, nu îşi are rostul. Pe mine mă doare capul şi gâtul, pe ea la fel, însă din diferite unghiuri şi motive, practic avem aceeaşi durere, doar că o percepem diferit.

Cum era sa-mi rup capul la propriu

      

      80% din accidente se intampla in casa, degeaba ne este noua frica de zborul cu avionul, sa calatorim cu masina, cand poti sa iti rupi capul la propriu in propria sufragerie.  

      Aseara ne uitam in sufragerie la tv,  cu ochii la un film si cu gura pe copila, care escalada carafta canapelei, unde nu are voie sa urce, ca sa nu isi rupa : gatul, mana ori picior...

       Deobicei escalada fara probleme,dar aseara a alunecat cumva se pe carafta direct cu funduletul ei pe capul meu dragalas, eu care statea intinsa, de mi-a clantanit dintii din gura, si mia venit barbia in piept, si trosnit toate oasele capului, de la viteza prinsa in alunecare, a corpului ei care cantareste 22 kg.

    Ea n-a patit nimic, a cazut cu sezutul pe moale, totusi am un cap plapand, o durea mai mult palma pe care i-am tras-o aproape instinctiv dupa cazatura...

     Am adormit, dimineata m-a trezit pe la cinci, am dus-o la gradinita si cand ma intorceam simteam ca am un bolovan in loc de cap si trageam intr-o parte, nici nu lesinam, dar nici mult nu mai aveam.

       Am zis sa fac o vizita la doctor, sa nu cad pe jos, sa umblu si cu capul spart, ca am destule dureri prin zona. Doctorul a ras sarcastic cand a auzit ca mi-a cazut copilul pe cap, dar cand am subliniat ca are 22 kg si-a schimbat atitudinea. Radiografia a confirmat ca nu e nimic grav, iar perfuzia nu mi-a luat nici un gram din durere, abia pastilutele cumparate de la farmacie si-au facut efectul. Mi s-a recomandat si purtarea gulerului cervical 2-3 ore pe zi, pastilute pentru durere si cum nu am avut nimic rupt timp de atatia ani, mai aveam un pic si-mi rupeam capul la propriu din prima.

       Si plus la astea, in urma ekg-ului mi-a recomandat un set de analize : trigliceride si colesterol, si scaderea in greutate...:of pacatele mele kg in exces...