A apărut o eroare în acest obiect gadget

sâmbătă, 18 mai 2013

OBIŞNUINŢE

         La ţară nici o zi  nu seamănă una cu cealaltă, fiecare zi îşi are deznodământul ei. Sâmbăta trecută spre exemplu părea a fi o zi ca oricare alta, în care gătim, curăţăm, ne jucăm, etc...însă într-o clipită s-a dovedit a fi altfel decât o zi de sâmbătă obişnuită.
        Ne jucam în dormitor, mai mult Daria decât noi, căci era ora de somn şi ne pregăteam pentru somnul de prânz. Copila se unduia prin pat undeva pe la capătulu celălalt şi refuza să pună capul pe perna dintre noi doi. Şi în acel moment mi-am zis să mă caut pe unde mai am nişte răbdare şi să o iau în braţe pentru a-i alina neliniştea fictivă interiorară. Şi în momentul în care eu am încercat să o ridic, ea s-a opus, eu stăteam pe o parte şi am depus niţel efort şi nici poziţia nu era una favorabilă...că am început a plânge ca din gură de şarpe, de a sărit şi copilul şi bărbatul, şi nu mă mai puteam opri din plâns, ca să pot scoate o explicaţie logică sau scurtă. La un moment dat le făceam semne disperate să îmi lase spaţiu să respir, că simţeam că rămân fără aer de la atâtea lacrimi. Mă ţineam strategic de mijloc, mi se întinsese un muşchi, de nu-mi mai puteam găsi locul, nici culcat, nici pe o parte, nici altcumva. După un sfert de oră am încercat totuşi să mă liniştesc, căci riscam să răbufnească copilul în lacrimi şi era ultimul lucru pe care mi-l doream. Într-un final mi-am găsit o poziţie mai puţin dureroasă în pat şi am adormit copila care suspina pentru durerea mea.
          La noi în casă dacă te doare ceva sigur găseşti şi tratamentul. Am găsit o cremă antiinflamatoare şi cam atât. Durerea era continuă şi mă mişcam ca o văduvă gârbovă de anii duşi în spate. Ce să iau ce să iau, căci cum venea noaptea simţeam că pe o scară de la 1 la 10, mă durea cam de 5 şi nu era o durere de neglijat. Eu nu iau în general pastile după ureche, şi cel mai important nu i-au pastile uşor, încerc să găsesc puterea să mă lupt cu durerea, dacă e suportabilă. Şi din noianul de prim ajutor am hotărât să iau un no-spa, adică fără nici o relevenţă, căci nu mă putea ajuta cu nimic la durerile mele musculare. Dimineaţă eram fresh, ca să vezi că şi no-spa are secretele ei vindecătoare. Seara aceeaşi poveste, dureri, no-spa şi somn liniştit. Luni am ajuns la o farmacie şi am cumpărat nişte pastile adecvate durerilor mele, am luat doar una, căci mă simţeam mai bine şi le păstrez pentru o eventuală durere lombară a cuiva, căci spatele meu este pe drumul cel bun, acum m-a apucat o durere de ureche.  Toată lumea mi-a spus că se va vindeca greu până îşi revine muşchiul, dar eu mă simt deja mai bine, şi nu am mai luat nimic, pur şi simplu am făcut mişcare, iar ureche dă semne de vindecare proprii. A fost crunt vreo două zile, căci nu puteam pune copilul nici la oliţă, dar la bătrâneţe cum o fi oare?
       Ieri am fost la grădiniţă în vizită. Mi-a căutat de câteva ori privirea pentru a face schimb de impresii sau de a-şi cere voie să facă ceva, în rest era absorbită de context. În mometul de faţă şi-ar dori să meargă singură la grădiniţă, dar să nu plec eu la serviciu, adică serviciul meu este problema, nu statul ei la grădiniţă singurică. S-a jucat până la epuizare şi m-a rugat să o duc şi ziua următoare, căci este bine tare. Imaginile sunt grăitoare de la sine:






        În rest face vizite lungi şi dese prin vecini, şi plânge până nu o duci, şi iarăşi plânge dacă o ei de acolo. Mai nou cere şi de mâncare după vizitele numeroase la animale (doi iezi, o viţică şi nişte pui). Nu ştie să bea cu paharul incă, suntem în curs de învăţare, dar am găsit-o cum mânca cu linguriţa foarte atent şi fără să dea pe ea sau pe masă, nişte iaurt de casă. Nici nu ştii ce-i poate bate capul...



strengăriţa


          

joi, 16 mai 2013

DE CE?!

             Despre noi de bine, în ciuda aparenţelor, nu ne-a cuprins astenia de primăvară, avem ca remediu natural multe verdeţuri. Despre vreme tot de bine, primăvara muntenească este mai rece ca în oraşele asfaltate şi betonate, iar casele mai noi sunt răcoroase pe timp de vară, un avantaj al dezvoltării durabile, deci nu ne-a moleşit nici căldura, ba chiar o aşteptăm, ca să mai renunţăm la rândurile de haine de pe noi. Nu de alta, dar mi-e dor să ating cu tălpile pământul...
           De fel nu sunt superstiţioasă, însă cum se face că şi eu şi Daria suntem zodia fecioarei, însă ne place apa  mai mult decât unui semn de apă. Şi toată ziua nu face decât să combine prin curtea casei udatul florilor cu modelarea nisipului sau mângâierea animalelor. Perioada "de ce-urilor" a ajuns la apogeu, uneori mă depăşesc şi cu toate studiile şi cercetările rămân fără răspuns. Are o curiozitate atât de naivă, încât nu-mi găsesc răspunsurile decât dacă aş inventa sau minţi, nu pot să-i răspund logic la întrebările banale:
- Mami, unde mergem?
- La magazin!
- De ce?
- Păi, nu m-ai rugat tu să mergem la magazin să îţi cumpăr o îngheţată!, îi răspund eu vizibil încurcată.
- De ce îmi cumperi îngheţată?, continuă ea să mă întrebe de parcă încerca să descopere un mister.
- Pentru că tu eşti bună, frumoasă, înţelelegătoare...şi când îţi doreşti ceva, mami cu tati îţi îndeplineşte câte o dorinţă, căci te iubim.
- Mami, de ce îngheţată?!, continuă copila să mă asalteze cu de ce-uri.
- Păi, mami, credeam că tu îngheţată ţi-ai dorit!
- Da, însă de ce?!
- Pentru că este preferata ta şi mai este şi delicioasă!, îi răspund eu uşurată, îi ideea că am încheiat capitolul.
- Păi, de ce aşa?, iar mă întreabă ea foarte senină şi calmă...
   
         Cineva spunea că lucrurile sînt simple şi compuse. Spre exemplu dulapul este un lucru compus din lemn, balamale, cuie, vopsea etc. Putem uşor explica oricui ce este un dulap, prin descrierea pieselor din care este confecţionat. Culoarea roşie este un lucru simplu. Încearcă să-i explici unui copil sau unui orb ce este culoarea roşie; nu vei reuşi să-i faci o imagine, pînă cînd nu o va vedea sau nu o va simţi el însuşi,  pînă nu o simţi şi nu o trăieşti, nu ştii cum este.
        Altă dată mă întreabă:
- Mami, ce este acesta?
- Un creion.
- De ce?
- Acesta este un creion de culoare mov pe care îl foloseşti la colorat..., încerc eu să-i răspund uşor pe lângă subiect, căci de fapt şi de drept  nu am cum să-i spun istoria născocirii creionului, căci chiar nu o ştiu sau mi se pare că  este irelevantă în acest context.
- De ce mov?
- Păi mai sunt şi alte culori după cum bine ştii, şi acesta s-a nimerit a fi mov.
- De ce?
-...

       Este foarte atentă la detalii şi mă întreabă aproape de fiecare dată dacă are voie sau dacă poate face "x" lucru:
- Mami, de ce ai vorbit cu nenea acesta!
- Mami, l-am salutat.
- De ce?
- Pentru că noi oamenii ne salutăm între noi?
- De ce?
- Pentru că aşa este frumos!
- De ce?
- Mami, oamenii îşi vorbesc între ei din nevoia de comunicare, din educaţie, din diverse motive..., îi răspund eu vizibil încurcată.
- Mami, de ce "Hristos a Înviat"!?
- Draga mea, în cea mai mare parte a anului ne salutăm cu "Bună ziua!", în această perioadă din an, pentru că a fost "Paştele", ne salutăm cu "Hristos a Înviat!", îi răspund eu foarte neîncrezătoare că explicaţiile mele sunt prea profunde pentru vârsta ei fragedă.
- De ce?, cască ea ochii şi mă priveşte strâmbând din năsuc.

       Adică noi când mergem nu stăm...ci vorbim întruna. Şi aşa aş vrea să fie mereu, să vorbim până la epuizare şi să desfacem firul în patru, numai să am eu răbdarea necesară, cât şi răspunsurile potrivite. Multă lume spune că avem un copil liniştit şi înţelegător şi în sinea lor îşi zic că e floare la ureche să creşti un aşa copil. Doar 1% sunt deacord cu ei, căci şi noi amândoi avem temperamente de om bun şi cuminte, însă caracterul se formează de-a lungul timpului, şi în spatele anilor stă ascunsă atenţia acordată. Un copil crescut bine necesită multă atenţie, nu pentru a creşte un răsfăţat, ci pentru a putea creşte armonios şi fructuos, de aceea copiii buni sunt crescuţi cu răbdare şi dăruire, nu este un dar, este o muncă de zi cu zi.
    




marți, 14 mai 2013

ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ ASCULT

             
 Mânăstirea "Marta şi Maria", Căuşeni, Republica Moldova
           Dintotdeauna am fost o fire sârguincioasă şi luptătoare, ştiu să accept şi înfrângeri, însă meritul cel mai mare este că învăţ din mers, şi despre viaţă, şi despre altele, pot să citesc  şi printre rânduri, gânduri şi priviri.
           Era o zi ca oricare alta, anul doi de seminar şi dacă nu eram la ore, atunci eram la ascultare, aşa cum se obişnuişte pe la mânăstiri,  locul unde se combină mlădios rugăciunea cu lucrul manual, pentru a putea scăpa şi de gânduri necurate şi de fapte necugetate.
          Mânăstirea unde mi-am ales să aprofundez studiile teologice  era una mică şi am aflat repede că a fost adusă o femeie în floarea vârstei, care suferise un grav accident rutier şi cum era pe ultima sută de metri, ai săi s-au asigurat că măcar acum este pe drumul cel drept. Arăta rău, în scaun cu rotile şi hrănită artificial, însă foarte luminoasă la chip, mai ales spre sfârşit, îţi inspira curăţenie sufletească şi minte luminată. Ciudat lucru, dar o admiram pentru persoana care devenise, se împăcase cu gândul că va pleca, însă plecarea ei avea să fie una binecuvântată.
        A avut mai multe zile decât îi preconizase medicii, însă totuşi ele s-au împuţinat, a fost ridicată post - mortem la rang de ascultătoare, prima treapta a călugăriei. Cimitirul mânăstirii era gol încă, obştea preponderent tânără, mânăstire la început de drum, mormântul ei a stat câţiva ani în centrul atenţiei, căci era primul, singurul de altfel. O cruce albastră se zărea printre copacii în floare, cu frunze sau goi.
       Eram la ore. Tocmai luasem primul doi din istoria vieţii mele, la dirijare. Îmi placea muzica, ştiam să cânt bine, nu reuşeam să dirijez, ştiam ce neajuns aveam, ritm slab.  Iar eu cum sunt din fire mai mult perfecţionistă, mă gândeam în sinea mea că  mai bine iau un doi decât un amărât de cinci, căci nu pot să  accept o cale  de mijloc din principiu. Profesorul este bulversat, de ce nu accept să mă fac de râs cinci minute pentru o notă de cinci, ci afirm că habar nu am cum stă treaba cu dirijatul. Eu nervoasă, îl scot din sărite şi pe el tot refuzând să dirijez, însă el nu dădea semne de nervi, ci dimpotrivă, doar o uşoară nedumerire,  îmi spune calm să stau jos şi îmi trece un doi în catalog. Eu trântesc uşa de tremură toate geamurile şi plec fără să mă uit îndărăt. Nici acum nu pot să-mi explic dacă uşa a fost trântită cu atâta putere de curent sau de nervii mei adolescentini. Însă am auzit bine cum striga după mine, cu vocea-i blândă şi muzicală:
- O să mănânci  multe suflete cu atitudinea aceasta, trebuie să te schimbi!
      Am mers unde m-au dus piciorele şi m-am trezit lângă mormântul ei. Pe crucea albastră de fier scria cu litere mari şi negre:
-Ascultătoarea ...-

       Am înlemnit, chiar şi atunci când nu mai era printre noi, tot o invidiam, a rămas pentru veşnicie calmă şi liniştită în memoria tuturor celor ce au cunoscut-o. Mi-aş fi dorit să pot să fiu şi eu atât de ascultătoare,  ca şi ea, să pot accepta înfrângerile cu capul sus, la fel cum primesc cu sufletul deschis bătăliile câştigate. Să mă fac ascultată şi să pot să aud ce au şi alţii de spus.
      Între timp m-am schimbat, căci am simţit nevoia, şi pentru dezvoltarea personala şi din empatie, aşa cum îmi face plăcerea să se deschidă uşile în faţa mea, noi orizonturi, nu mai trântesc uşile după mine, le închid uşor  atunci când simt că se răceşte timpul sau cuvântul ,  în rest le las larg deschise, să poată intra cine vrea şi îşi doreşte să asculte sau să fie ascultat.
     De aici se trage şi  titlul blogului...îmi doresc să reuşesc să fiu ascultătoare.

Poză originală: Mănăstirea "Marta şi Maria", Paştele Blajinilor, 2013: de-a lungul timpului în cimitirul mănăstirii şi-au găsit liniştea sufletească şi alte feţe monahale...


Poza originală:  Mănăstirea "Marta şi Maria", Paştele Blajinilor, 2013: în stânga mormântul mai sus pomenit, între timp ...  în partea dreaptă şi profesorul mai sus amintit şi-a găsit liniştea sufletească.



miercuri, 8 mai 2013

O SCURTĂ CĂLĂTORIE

           Astăzi am avut o mică ieşire prin împrejurimi, zona în care stăm noi este una destul de bogată în atracţii turistice, să tot ai timp să pleci. N-am mai fost plecaţi undeva de mult timp, şi de iarnă grea şi din lipsă de autoturism de drum lung, dacă nu  pun la socoteală toate călătoriile bilunare până la Focşani.
          Pe Daria o luase valul, căci repeta încontinuu o singură expresie: "vacanţă pe malul mării!". Am făcut-o repede să înţeleagă că este doar o călătorie scurtă şi fără malul mării, dar mulţi copaci, dealuri întinse. Ea voia doar să evadeze, în final nu o interesa dacă era cu valuri sau fără, un loc nou şi îndepărtat să fie. Şi apoi după atâtea mese copioase, o plimbare era necesară, şi cu ce poftă am mâncat când ne-am întors...
          Drumurile româneşti sunt de mai multe feluri, şi aici nu mă refer la drumuri europene, naţionale sau cele cu prioritate. Există şosele cu găuri după cum ştie orice conducător auto şi drumuri cu mai puţine sau deloc, şi nu pentru că sunt drumuri naţionale, ci doar că sunt din alt judeţ. În judeţul Buzău drumurile sunt praf şi pulbere în special alea comunale, căci în judeţul Prahova pe aceleaşi tipuri de drumuri, cauţi o gaură şi nu o gaseşti, diferenţa se vede chiar de la limita dintre judeţe. În general statutul social al persoanelor din judeţul vecin cu noi diferă ca de la cer la pământ, de zici că oamenii de peste deal trăiesc pe altă planetă.
        Şi uneori şi deal cu deal se întâlneşte, d'apoi om cu om. Mănăstirea a fost ridicată sub grija lui IPS Teodosie, care pe atunci era episcop vicar la Bucureşti. Şi unul dintre călugării slujitori a fost coleg de facultate cu "tata-părinte" (Cristi). Uneori nu ştii ce îţi poate rezerva locul, omul sau timpul, însă cert este că veşnicia s-a născut la sat, după cum spunea şi L. Blaga. Dacă aş spune câteva vorbe spre această mănăstire, ar fi că are muuuuulte flori, petunii, trandafiri, muşcate,  aşezarea este de poveste, unde te uiţi se întind doar dealuri împădurite, aerul de munte şi liniştea îi dă locului un farmec aparte, toate cele necesare pentru un trai în duh şi adevăr.
       La  Mănăstirea Ianculeşti












duminică, 5 mai 2013

DE PAŞTI

         Vremea este înşelătoare, schimbătoare, când caldă, când rece, însă nu a mai fost caniculară. Sâmbătă a fost chiar frig şi a fost o vreme chinuită, voia să plouă, dar nu reuşea. Astăzi după 15.00 a burat un pic, cât să-i dea o aromă de prospeţime pământului însetat, căci n-a mai plouat de mai mult de o lună, şi mai exact de când a nins ultima dată la sfârşitul lui martie.
        În ciuda acestui fapt noaptea de Înviere a fost destul de călduţă, iar o bună bucată din zi astăzi a fost destul soare cât să ne răsfăţăm prin curte printre razele lui. După lăpticul de dimineaţă, Daria s-a spălat pe obrăjori cu apa în care am pus un ou roşu şi nişte bănuţi pentru sănătate şi prosperitate, după cum spune  o tradiţie vrânceană. Puţin mai târziu a ciocnit multe ouă cu cine întâlnea în cale, chiar şi cu vecina a ciocnit printre gard, era foarte entuziasmată şi o luase ca pe un joc destul de distractiv. Ouăle vopsite în culori naturale (sunătoare, urzici, morcov, turmeric) au ieşit destul de palide, necunoştinţa începătorului şi lipsa experienţei, chiar dacă unele aveau o culoare pregnantă, era neuniformă, însă destul de gustoase, cine nu se pricepe să fiarbă un ou. Pe Daria o interesa numărul lor, nu intensitatea culorii.
        A venit şi Paştele...iar timpul cu vremea ne înseninează zilele şi clipele lângă cei dragi.

                                                                                                                    HRISTOS A ÎNVIAT!


SLUJBA DE ÎNVIERE

ZÂNA DARIA

DE PAŞTI

 ERA O VORBA... PENTRU A RUPE ZÂMBETE

VORBA AIA...
  

miercuri, 1 mai 2013

1MAI

          Astăzi a fost întâi mai. Fiind Săptămâna Patimilor şi o zi caniculară, ne-am înfruptat cu o supă cremă de legume şi ne-am hidratat corespunzător din belşug cu apă de izvor.  Am sărbătorit plantând nişte floricele. Şi cam atât, gândurile noastre erau concentrate la alte lucruri mai mărunte, dar atât de  profunde. De aceea şi sărbătorile mai mult aşteptăm să treacă, decât să vină, căci aşteptăm un pronostic şi în funcţie de el ne vom pune în ordine gândurile şi planurile de viitor.
        În ultima săptămâna vremea a fost insuportabilă şi extrem de caniculară pentru aceste luni. În fiecare an primăvara nu mai pare să delimeteze iarna de vară, trecem direct de la  zăpadă  la păpădii şi toate alea verzi. Căci exact acum o lună ningea  la sfârşit de martie pentru ultima dată în iarna aceasta, iar la sfârşit de aprilie se înregistrau  33C. Prea cald pe an ce trece pentru cele patru anotimpuri cu care am crescut noi. Copiii noştri nu vor mai ştie cum este, Daria de când s-a născut a prins numai veri insuportabile şi ierni infernale, ce impresii o fi în căpuşorul ei despre anotimpuri.
         Daria este cea care ne mai descreţeşte frunţile...


         

S-ar putea să îţi placă şi:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...