A apărut o eroare în acest obiect gadget

miercuri, 28 noiembrie 2012

VINEREA ALBĂ

      Rutina noastră zilnică a fost perturbată de virusul Poliţia Română şi niscaiva chestii blănoase, mici, grizonate şi cu codiţe, care fac parte din efectele secundare ale vieţii de la ţară. Vineri dimineaţa când toată lumea intrase în febra Black Friday, eu încercam subtil să arunc o privire asupra aşa-ziselor reduceri online, şi după ce m-am plictisit de site-uri blocate, am zis să mai citesc câte ceva pe ici-colo pe net. Însă după nici câteva pagini web răsfoite antivirusul mă anunţa că am un virus în sistem şi îmi dădea obţiuni să aleg cum să scap de el: delete ori quarantine sau remove. Dar nu am apucat să bifez ceva căci pe ecran mi-a apărut mesajul Poliţia Română scris mare şi colorat, iar în dreapta poza mea, poză făcută la minut, chiar puţin încruntată, căci deja mă cumprinsese acea nelinişte că laptopul meu ar avea de suferit. 
      Spre norocul meu auzisem de acest virus şi într-un fel sau altul eram la curent cu ce se mănâncă, dar am reacţionat ciudat, căci în următoarea secundă am închis laptopul de la buton. Aş fi vrut să-i fac măcar o poză, m-am speriat mai mult pentru faptul că aici la capătul drumului negru de asfalt  găseşti zidari, faianţari, lemnari, sobari, însă de programatori sau informaticieni mai rar sau deloc. Odată ce închisesem din instinct laptopul de la buton încălecasem pe calul trojan, apoi am tot deschis şi închis să văd ce se mai întâmplă din curiozitate, aşa ca musca aia din lapte, până a luat-o calul la galop. Se deshidea, însă în următoarele secunde îmi apărea o pagină albă şi nu mergea nici o combinaţie de taste, pentru mine vinerea neagră devenise albă virusată. Nu-mi mai apărea mesajul în care mi se cerea să plătesc o sumă de bani pentru deblocare, dar eram conştientă că fără o formatare nu aveam cum să scap de foaia albă care îmi controla sistemul de operare. Şi chiar de aş fi vrut prin absurd să achit acea răscumpărare, internetul meu 3G pe Usb stick a fost un impediment, căci nu mai puteam conecta laptopul la internet iar mesajul nu mai era vizibil.
      L-am aranjat în geanta lui şi a stat pe raft câteva zile bune până am găsit pe cineva care auzise de acest virus. Noi am auzit la TV de virus, şi dacă nu descărcăm şi nu umblăm pe site-uri deocheate, nu aveam nici o frică, nu ni se putea întâmpla chiar nouă. Noroc că şcoala mai are şi profesori de informatică, după ce ne-am certat ca chiorii o săptămână pe televizor, am decis să ducem laptopul la doctor, eram conştienţi că nimeni pe rază de "n" km nu-l va formata aşa cum o face băiatul de la Focşani la care mergem de fiecare dată, şi el şi noi avem un şablon de programe, şi cum până mergeam la oraş mai erau mai mult de două săptămâni, am ales varianta de mijloc. 
      Nu mai subliniez faptul că laptopul nostru de-a lungul timpului a suferit mai multe defecţiuni minore, la ultima formatare chiar ne-a subliniat faptul că e pe ducă şi mai are 6 luni sau poate 2 ani în plus faţă de memorabila sa vârstă de 4 ani de viaţă. În rest chestii minore ni s-a stricat încărcătorul de vreo 3 ori şi am şi unul de rezervă şi cea mai banală dintre toate este că ni s-a stricat cheiţa cu care îl deschidem, adică putea să se strice orice altceva, numai nu chestia aia mică de plastic. Am rătăcit-o prin casă de "n" ori, am tot regăsit-o de fiecare dată, de data aceasta ne-a pierdut-o informaticianul, mai bine dădeam 50 Ron la servisul care ne ceruse acest preţ pe una nouă şi eram mai liniştiţi. Laptopul l-am primit intact, devirusat, merge extrem de greu, dar decât deloc, mai bine şi aşa, astea sunt dezavantajele provinciilor, lipsa profesioniştilor, în rest, sănătate curată viaţa la ţară. 
     Însă când am simţit că avem şoricei în bucătărie am avut un şoc mai mare decât cel simţit la apariţia virusului pe laptop. Nu am intrat în bucătărie vreo 3 zile, nu am gătit, am mâncat tot ce am avut prin cămară, ba chiar am făcut şi foamea, dacă era Cristi plecat pe undeva. Mi-am făcut curaj de câteva ori să intru şi dacă apare să-i zic şi să-i fac, dar după vreo cinci minute mă retrăgeam ruşinos şi plină de frică în dormitor. Atunci mi-am amintit că noi la ţară la mine acasă dintotdeauna am avut pisici, şi nu pentru că mă rog ne luase mama un animal de casă sau pentru calmarea persoanelor mai anxioase din familia nostră, erau stric pentru vânătoarea de şoricei mai mici, mai mare, de toate naţiile. Primul lucru pe care l-a făcut Cristi a fost să pună capcane, şi am scăpat de cei din bucătărie în timp ce eu încă visam la o pisică, însă cred că varianta mea va fi valabilă pe termen lung, căci şoriceii din mansardă încă îşi mai caută naşul. În ziua în care m-am convins că nu mai avem nici un oaspete prin bucătărie am gătit vreo 3 ore, am mâncat cât pentru toată săptămâna şi nu m-aş fi gândit vreodată că un şoricel mic şi amărât şi un virus cal trojan mă vor putea duce la gândul că viaţa la oraş e mai simplă şi uşoară decât cea de aici din capătul judeţului.
     Toate aceste evenimente din ultima vreme mă duc cu gândul la ce prostii am ajuns să-mi fie frică de un şoarece, care e mai mic decât mine de multe ori şi nu se va întoarce niciodată înapoi să mă muşte ca un câine, mai degrabă ar face infarct şi de un amărât de virus trojan, lucruri trecătoare, sănătoşi să fim că temeri banale vom avea toată viaţa.

PS: Între timp a regăsit şi domnul informatician cheiţa, e ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân.

duminică, 11 noiembrie 2012

DOI ANI ŞI DOUĂ LUNIŢE

         ...au trecut de când ai apărut în viaţa noastră care a devenit plină şi elastică,  în care nici o zi nu seamănă cu alta, doar simţi şi te înfrupţi cu micile bucurii ale ei, care sunt mai dulci decât mierea de salcâm, mai lungi decât o zi de vară.
        A crescut...e ca o pâine de la ţară mare, caldă, pufoasă, gustoasă pe care nu poţi decât să o săruţi pe obrăjorii bucălaţi, să o mângâi pe căpuşorul plin de zulufi mai mici, mai mari, unul mai ondulat decât altul, să o strângi la piept în timp ce închizi ochii şi apleci capul pe spate de bucurie.
       Vorbeşte încontinu, uneori şi atunci când doarme, pune întrebări, face afirmaţii, îşi exprimă gânduri, dorinţe, idei pe limba ei cu încrucişări de litere şi silabe rupte de conţinut, şi totuşi ne înţelegem atât de bine. Ne rupe aproape zilnic câte un zâmbet de pe buzele noastre mari şi mici, şi groase şi alungite, care uneori ne ia pe dinainte. Ne-a cultivat răbdarea şi dragostea până am ajuns la cea mai înaltă treaptă, nici nu credeam că acea stare de euforie poate fi simţită de inimile oamenilor, mai ales a părinţilor.
      Combină acuarela cu plastilina, apoi mai adaugă o pată de culoare cu cariocile, nişte ghinde, câteva castane, o frunză două  şi opera  de artă devine una emblematică, îşi admiră până şi unghiile colorate din grabă ca pe o lucrare a unui pictor celebru.
     Ascultă seară rugăciunea dinainte de somn cu acelaşi interes pe care îl arată şi la poveştile cu căpriţe, cucoşi şi fete frumoase şi harnice. Se închină copilăreşte pe lângă toate bisericile pe lângă care trece zilnic sau nu, de e frig sau chiar picură din ceaţă, de se grăbeşte sau îi este foame. Îngenunghează în timpul slujbei în acelaşi timp cu toată lumea şi mă îndeamnă şi pe mine, în cazul în care întârzii să o fac. Sărută toate icoanele din biserică sau nu, de pe unde îi sar în ochi, în maşini, pe la tarabele de la târguri. Rabdă o foame de lup până se împărtăşeşte bucuroasă şi pofticioasă pentru ce urmează să înfulece, se miruieşte la sfârşit în biserică stând în rând cu toată lumea, chiar şi de câteva ori, e singura coadă la care nu s-ar plânge că stă. Este darnică şi bună, împarte şi cu alţii dacă are ceva ce şi ei i-ar plăcea să-i dea cineva, îmbrăţişează cu mare drag copiii mai mari, pe cei mai mici îi mângâie mlădios pe tălpi în semn vădit de dragoste şi de protecţie.
      Îşi croieşte drum cu prioritate în locurile în care îi place să fie atunci când suntem pe afară, îmi arată direcţia şi locul imediat ce vrem să o luăm în altă direcţie şi ştie pentru fiecare loc ce aşteptări are de la el, ştie de unde facem rost de prăjituri gustoase şi proaspete, de unde cumpărăm fructele şi legumele, unde hrănim porumbeii, desigur unde este locul de joacă şi întâlneşte o sumedenie de copii, de pe unde culegem flori sau castane, frunze sau ghinde, locuri care îi aduc în suflet doar bucurii şi plăceri copilăreşti.  
    Se ruşinează şi se împleticeşte în picioarele mele când vorbim cu cineva pe care nu l-am mai întâlnit şi de obicei nu are chef de vorbă după ce se trezeşte din somnul de la prânz, nu zâmbeşte şi nu socializează fără nici o excepţie. Are poftă de mâncare cât pentru patru oameni, dar nu mănâncă orice, doar cu aromă de vişine şi/sau fără, în rest în mare parte fără pâine sau o mănâncă separat la sfârşit dacă mai poate şi dacă ar creşte ouă în copaci s-ar îmfrupta din ele în fiecare zi la toate cele cinci mese. Îi place să mănânce singurică şi foarte elevat, până şi bucăţile de măr le înfige în vârful ascuţit al fruculiţelor şi le mănâcă ca pe o delicatesă, iar biscuţii îi consumă cu linguri, linguriţe, mâini, din bol atent şi sorbind câte o îngiţitură de apă după fiecare îmbucătură. Atunci când răbdarii noastre îi  crapă vreo siguranţă alegem să o hrănim noi, cu lingura sau furculiţa la măsuţa ei mică de lemn. De altfel se urcă cu uşurinţă în braţele oricui dacă are o farfurie cu mâncare în faţă şi nu refuză nici o măsură până nu îşi umple burtica goală.
      Spune cu toată încrederea "tanom", adică "pardon" dacă îi stă cineva în cale sau întâlneşte un altfel de obstacol, spune "mulţumesc" pe limba ei atunci când îi întinzi ceva în timp cei spui "poftim". Se supără repede, dar râde din tot sufletul când îi imiţi supărarea şi îşi dă seama că nu a fost decât un moft nevinovat. Jonglează cu nişte lacrimi uscate de la unul la altul, atunci când unul din noi o ceartă sau îi spune ceva pe un ton mai puţin plăcut. Nu mă mai strigă "mami!", acum exclamă "mama mea!" şi mă mângâie şi îmbrăţişează ca pe o comoară în timp ce îşi lipeşte faţa ei caldă şi fină de pieptul meu. Nu mă contrazice niciodată, chiar mereu cădem de acord, însă pe parcurs îşi duce planul la bun sfârşit exact cum îi doreşte inimioara ei, nicidecum după cum ne era în plan. Pe tati îl strigă exclusiv "puiu" şi ştie că el este cel care pleacă dimineaţa devreme, dar mereu vine înapoi, mami este cea care pleacă rar sau deloc şi că sunt cea care sunt aproape mereu lângă ea, însă noaptea sunt cea care nu am cum să  lipsesc niciodată. 
      Ea este cea care nu  poartă ranchiună, ştie din filmele ei de desene animate că există şi oameni răi, dar ea nu se supără, îi ceartă şi chiar le explică ce au făcut greşit. Dacă o doare ceva ne arată locul necăjită şi ne propune să mergem la doctor, fie că o jenează o unghie sau o gâdilă o aţă pe sub haine. Ne ascultă burtica şi inimioara pe rând cu stetoscopul de plastic agăţat haotic în jurul gâtului, ne deschide gura şi ne apasă pe limbă cu ce găseşte la îndemână doar lung şi subţire să fie şi ne mângâie la orice văietare iese din gura noastră sau doar dacă aude cuvintele "buba", "au", "m-am lovit", "mă doare". Ne spune de fiecare dată că doamna doctor i-a făcut "măi-măi" şi ne arată şi cum a mângâiat-o pe faţă povestind cu melancolie, în semn că ei îi place la doctor şi că la plecare i-a răspuns şi ea doamnei cu plăcere "te pup". Ne tratăm rănile şi cu pupicuri, duble sau chiar unul singur este atât de puternic încât uită din prima locul unde avea lovitura. În jurul nostru nimeni nu are voie să ridice tonul sub nici o formă, mai ales la mami sau şi mami, căci ea îţi ordonă imediat să taci şi te ameninţă cu degetul dojenitor.
     Ne trezim dimineaţă când se crapă de ziuă şi cocoşii abia îşi dreg vocile, iar căţelul vecinilor latră la animalele care merg la păşunat, ea deschide ochii sau de multe ori spune printre gene: "pipi", dacă nu asta, atunci "mama mea" sau poate "puiu nu-i" sau "iui" adică lapte şi ziua abia începe. Încă nu i-a revenit plăcerea de a asculta muzică live, nu-i cântăm căci ne spune din prima "tac", i se trage de la  melodia de "la multi ani" de la ziua ei, dar avem răbdare, căci totuşi cântăm frumos amândoi. Ne alungă de lângă ea pe rând doar când i se face foame, să mergem să-i facem rost de hrană rostind "du-du" văietându-se şi arătând spre uşă  sau frecându-şi burtica în semn de foame profundă. 
       Adoarme la prânz după porţia zilnică de ciorbiţă dreasă cu desenele preferate de  prânz, mai greu, mai repede, cum ne permite răbdarea noastră şi oboseala ei. Adoră baia cu spumă, mă ajută să fac patul  şi nu se încalţă decât cu ciorapi singurică, în rest nu arată nici un semn de dorinţă măcar. Oliţa a suferit tot mai puţine accidente, îi vine să intre în pământ de ruşine dacă totuşi se întâmplă, şi nu pentru că are ceva ud pe ea, ci pentru că ştie că mami se supără dacă se  întâmplă să rateze momentul. Iar dacă se află într-un loc din care ar vrea să evadeze invoca imediat "pipi" şi ştie sigur că mami o duce într-un loc retras de ochii lumii.
      Ştie ea câte ceva, însă sigur ştie cum e să fii  iubită, dorită şi nu numai, îşi spune "bebe Dady" pentru că numele Daria este foarte greu de pronunţat pentru începători aşa ca ea şi beneficiază de un statut social special, căci ea este totuşi "fata popii!".     

miercuri, 7 noiembrie 2012

FAPTE NU VORBE

      Răsfoiam cândva într-o librărie religioasă câteva cărţi şi am dat peste o carte despre lacrimi, groasă, grea şi stufoasă, cred că avea peste o mie de pagini şi mă întreabam în sinea mea oare ce ar fi putut scrie autorul în atâtea pagini despre banala lacrimă. Era un tratat de teologie în limba rusă  în care se descifra toate treptele spirituale şi nu numai în care te puteau purta lacrimile...ceva absolut  profund.
     Este politicos să folosim expresia: "sărut mâna!" de fiecare dată ca şi  formulă de salut sau de mulţumire adresată unei femei sau unei persoane mai în vârstă sau ca şi  formulă de salut adresată preoţilor. Dar nu consideraţi că devine excesiv ? Sau a devenit atât de banală, încât nu conştientizaţi ce conotaţii are.
     Pentru noi moldovenii basarabeni cuvintele pălesc în faţa faptelor, nouă nu ne place făţărnicia socială sau formalismul şi falsitatea, faptele nostre vorbesc de la sine. De aceea din fragedă pruncie am fost învăţată să le sărut mâna părinţilor,  naşilor (şi în Basarabia la Sfântul Botez ai mai mult decât un naş, vreo 30 de perechi), la bunici chiar şi la preot şi  preoteasă, aşa se cuvenea să ne manifestăm respectul faţă de persoanele apropiate şi dragi nouă. Mai mult de atât preoţilor le adresai formula: "Binecuvântaţi părinte!"şi abia după ce te însemna în semnul Sfintei Crucii pe creştetul capului îi sărutai mâna cu pioşenie.
     Când am poposit pe meleaguri româneşti am observat că lucrurile astea stau puţin mai  altfel, la început îmi încântau urechile, dar pe parcurs au început să mă calce pe nervi, pentru că erau folosite prea uzual şi în cele mai multe cazuri doar pentru a impresiona sau aşa de faţadă, nu  mai păstrau conotaţia de altă dată. De-a lungul timpului am auzit numeroase expresii autentice româneşti, pe unele le-am adoptat pe altele pur şi simplu nu le-am putut accepta, din principiu sau pur şi simplu nu le puteam rosti pentru că în subconştientul meu ele aveau altă însemnătate.
     Îmi amintesc cu zâmbetul pe buze cum în primul an de facultate, mai exact în prima lună în care abia ne acomodam cu viaţa de cămin şi cea de student şi cu limba română autentică eram în autobuz mă îndreptam spre bibliotecă şi m-a întrebat cineva dacă cobor "la prima!". Eu i-am răspuns vizibil încurcată "nu", însă nu pot uita cum şi-a dat ochii peste cap atunci când m-a văzut coborând la următoarea staţie.
     Nu pot să le spun "sărut mâna!" nici persoanelor mai sus amintite pentru că în mintea mea vorbele nu valorează cât un gest.  Poate pentru că am auzit de atâtea ori această expresie spusă doar aşa de faţadă, încât mi s-a acrit de ea şi ar însemna să o rostesc fără să simt acel respect. Şi poate doar pentru simplu fapt că pentru mine faptele fac cât o mie de cuvinte.
      Şi sunt mai mult ca sigură că felul meu de a nu folosi această arhicunoscută expresie ca şi formulă de salut  îi deranjează pe cei care au fost asaltaţi până acum cu asemenea expresii linguşitoare, dar nu-i condamn, fiecare are principii proprii de viaţă, însă persoanele dragi mie şi cele pe care le respect, îmi vor aprecia calităţile care se desprind din faptele mele şi  pălesc în faţa vorbelor mieroase, aşa-zise politeţuri.

marți, 6 noiembrie 2012

AM REVENIT ACASĂ

       Am revenit pe meleaguri munteneşti, acasă. Aici este o toamnă autentică, dealuri palide cu roşu în obraji, soarele auriu reuşeşte doar să lumineze, căci nu mai are putere să şi încălzească, vântul şi norii îi strică planurile. Stăm la gura sobei şi fiecare îşi caută câte ceva de făcut, Daria se uită la desenele animate preferate, eu pe laptop, iar Cristi îşi face de lucru prin casă.
      Schimbările acestea de locuri în care stăm ne aduc numai nelinişte în sufletul nostru, pentru că fetiţa noastră le suportă tot mai greu. Am pregătit-o moral timp de câteva zile pentru mutare, dar tot fără succes, ei îi este cel mai greu să se mute, are emoţii, iar acestea ne dau doar dureri de cap. În dimineaţa cu pricina s-a trezit pe la 6.30, aşa se trezeşte de când s-a schimbat ora, desene animate, lăptic şi apoi a urmat o tură de vomă, nu aveam nici bagajul făcut încă, dar eu frecam covoare pe la 7.00 dimineaţa. Eee! am trecut şi peste asta, dar ea nu suportă să nu-i dau atenţie şi să fac alte lucruri, nu mă suportă să fac treabă, o deranjează şi se agită, şi se învârte în jurul meu şi începe ba că-i este foame, ba că vrea pipi sau pur şi simplu vrea în braţele mele. Am reuşit să fac şi bagajele cu copilul pe cap, în braţe, pe pat şi am plecat. Am reuşit să traversăm serpentinele fără stări de vomă şi panică şi am ajuns cu bine. Când şi-a văzut toate jucăriile, canalele cu desene preferate, a început a striga: "Mami, apoi!!!". Acum rămâne de interpretat ori că s-a întors înapoi la locul preferat sau vrea înapoi la Focşani, n-am reuşit să descifrez. Agitaţia a păstrat-o pentru somnul de prânz, adormea, se trezea speriată, plângea, iar adormea, se ridica din pat şi mai trăgea câte o jucărie lângă ea şi tot aşa până a adormit dusă, căci totuşi drumul fusese obositor.
       Se simte mai bine, o enervează faptul că trebuie să stea într-o singură cameră, în celelalte este cancer de frig, aşa-i la ţară iarna, dar cu o ieşire la prânz sperăm să rezolvăm şi acestă problemă. I-am explicat cum stă treaba cu soba şi a reţinut uşor că este fierbinte şi nu are voie să se apropie de ea, uneori ne ceartă şi pe noi că mai punem mâna. De acum sperăm să ne intrăm în ritmul vieţii de la ţară. Pentru puţin timp uitasem cât e de plăcut şi frumos la noi acasă, căldura sobei care dogoreşte mi-a amintit rapid de căldura din sânul triunghiului nostru familial.
        În jurul casei sunt doar copaci cu frunze de toate culorile, de parcă un curcubeu a căzut din cer şi s-a desfăcut în bucăţi mici şi multe peste dealuri. E foarte frumos toamna la ţară, tabloul din spatele curţii noastre zici că este o pictură celebră a unui pictor consacrat.
       

S-ar putea să îţi placă şi:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...