miercuri, 31 octombrie 2012

OCTOMBRIE-LUNA ÎMBOLNĂVIRILOR

       Mă doare fruntea groaznic de zici că am dat cu capul în ceva de metal şi-mi sună şi acum în cap  şi am un boţ în stomac de parcă am mâncat doar mere pădureţe. Şi totuşi eu nu am nimic, iar s-a îmbolnăvit Daria. Acum nici nu mai ştiu cine se simte mai rău dintre noi toţi, ea evident, căci este singura care a primit tratament. După 4 episoade de răceală şi atâtea scheme de tratament şi vomă săptămânală, siropuri, antibiotice, aerosoli şi multe altele, ar trebui să fiu "strong", să nu mă mai poată lua nimic prin surprindere, dar sunt şi eu om, am sentimente  şi puncte slabe, nu-mi place mirosul din spital, mi-e frică de injecţii şi da eu sunt fetiţa aia care o ţineau 3 să-i scoată un dinte sau îşi făcea ultima vaccinul  sau cel mai simplu fugea (cred că fii-mea simte la fel).
    Ţi s-a întâmplat să mergi  vreodată la medic şi să nu fii ferm convins că ţi-a pus diagnosticul corect sau nu ţi-a dat tratamentul corect, şi nu pentru că eşti tu vreun cadru medical şi ştii mai multe de cât medicul cu pricina, ci doar pentru că ai un feeling. Am avut senzaţia aceasta de multe ori, în multe situaţii şi cu simptome diferite, medici de diferite specializări. Acum să nu credeţi că sunt o persoana dintre cele care detestă orice doctor sau tratament, am avut şi momente în care am avut încredere că totul e ca la carte şi ne-am tratat până la vindecare, dar astăzi nu am primit de nicăieri acea stare de bine, ieşeam din cabinet mai rău decât intram.
     S-a trezit de dimineaţă ca de obicei, după o noapte în care numai s-a foit şi a tot dat din picioare şi tot s-a mârâit, a vrut la baie, a avut scaun normal şi apoi a început să se ţină de burtică şi să tot zică "pipi" la orice crampă avea. Şi-a băut lăpticul pe jumătate, i-am dat o banană să-i mai aline durerea, un covrig, i-am pus o batistă cu oţet pe burtică, nimic, se tot ţinea de burtică şi se văieta, se strângea, plângea...etc. Se făcuse palidă şi la un moment dat a vomat. Am plecat la urgenţe cu punga pregătită în caz de necesitate şi pentru că pediatra nostră era după amiază. Ne-a consultat un doctor la care am mai fost cândva în trecut, exact în momentele în care Daria îşi dădea duhul cu intoleranţa la proteinele laptelui de vacă şi el ne-a spus că este doar o indigestie să mergem acasă liniştiţi, vorba aia "toţi copii vomită". I-am mai povestit de răceala, de antibiotic cu căpşuni, fără căpşuni, că toată săptămâna trecută în timpul administrări îmi cerea încontinuu de mâncare, de praful pentru imunitate că are ca reacţii adverse dureri abdominale, crampe, vărsături, de prăjitura pe care o mâncase aseară şi doamna cofetar ne-a asigurat că e proaspătă şi nu are nimic cu căpşuni în ea, ca la final să ne zică că tot indigestie este. Însă ne-a recomandat călduros şi o consultaţie la medicul ORL, căci s-ar putea să aibă polipi, dacă tot are senzaţia aia de mucii în gât sau cel puţin aşa ni se pare nouă. La ORL ca la doctor, nu mai eram în stare să mai întreb dacă are ceva sau nu, că Daria deja intrase în starea aia de nervozitate de la injecţia de la urgenţe şi cum avea năsucul doldora de muci după ce a plâns ca trenul tot de la injecţie, nu ştiu ce o fi văzut doctoriţa, nici n-am întrebat, cert este că am primit tratament 5-10 zile pentru nas exclusiv pentru după ce terminăm cu burtica.
      Acum suntem la regim alimentar, când se trezeşte o să-i prepar nişte orez fiert, seara nişte piept de pui  la grătar şi în rest  medicamente (am fost foarte atentă atunci când le-am cumpărat să nu aibă şi căpşuni prin ele) printre covrigi şi pâine prăjită. Mă simt rău, mă simt exact cum se simte un părite atunci când puiul lui este bolnăvior, şi mă gândesc doar la faptul că dacă merg în după amiaza aceasta la pediatră, ce-mi va spune mă va da şi mai tare peste cap, pentru că eu cred că este doar o reacţie adversă la bronhovaxom.
     În aceste clipe mă simt părinte, în momentele în care copilul meu are nevoia de mine, ar trebui să mă simt la fel ca în clipele în care mă alintă, ne jucăm sau râdem, dar e mult prea greu, nu reuşesc să-i zâmbesc atunci când îmi caută privirea şi  încearcă să-mi schiţeze un surâs pe chipul ei palid.
    Mă simt atât de rău de parcă m-a călcat tramvaiul, parcă am mai spus asta,  însă eu nu am nimic, copilul meu este bolnăvior şi sper să fie bine în curând, îngeraşule ia notiţe te rugăm!

luni, 29 octombrie 2012

CADOUL POTRIVIT TIMPULUI

       Vă mai amintiţi voi oare la ce model de calculator aţi făcut cunoştiţă prima oară cu internetul?!
TABLETĂ NOVA 9.7"
        Eu da, clasa a 7-ea, anul 1997, ora de informatică, profesoara începătoare Larisa Nicolaevna (căci fusese profă de mate toată viaţa), calculator Pentium 1. După ce învăţasem din scoarţă în scoarţă informatica în regim de teorie şi atât, şcoala noastră a fost dotată cu un laborator de informatică, parcă ni se dăduse o a doua şansă, ne uitam ca după   maşini străine, dacă nu ca după extratereştri chiar. Culmea era că nu erau legate şi la internet, ştiam de existenţa lui, dar nu făceam decât nişte exerciţii de teorie la ele, microsoft office şi te miri ce teorii de programare. Dar ştiam esenţialul, să-l deschid, îl blocam una-două şi profa ne tot ameninţa să nu intrăm pe unde ne duce mintea, că ea nu ştie cum să le deblocheze mereu.
      Apoi a urmat internetul, târziu, înainte să plec la facultate, anul 2003, mi-a făcut sora mea adresă de e-mail, care era profesoară de informatică la un liceu în capitala moldoveană. N-am reţinut nimic, căci aveam nevoie de exerciţiu, aşa că după ce am plecat la 400 km distanţă de ai mei şi singurul mod ieftin de a comunica era internetul, mă duceam la sala de internet şi tot mă rugam de unu altul să mă ajute să trimit un e-mail, eram total pe dinafară. Apoi am descoperit că universitatea avea şi ea sală de calculatoare şi am zăcut acolo până mi-a intrat internetul în cap, era un bărbat tocilar care administra sala şi mai bine decât să-l rogi să te înveţe ceva,  stăteai în banca ta până găseai singură. Acum eram expertă la trimis e-mail-uri, dar nu ştiam cum să slavez  referatele scrise pe dischetă, da chestia aia neagră de plastic, pe care trebuia să o ţii ca pe un ou, căci dacă Doamne fereşte se magnetiza de vreun obiect de prin geantă, erai terminat. Am învăţat multe de la bărbatul urât dar tocilar din sala de calculatoare, însă cel mai mult am învăţat din cămin, căci în acele vremuri, se afla câte un calculator în fiecare cameră sărăcăcioasă a căminului, căci şi copiii bogaţilor stăteau la cămin pentru divertisment, sau cei care erau la mate-info, nu puteau răzbate fără un calculator. Şi aşa am început a evolua în lumea internetului, calculatorului şi toate alea.
       Prin anul 3 am făcut şi câteva cursuri de calculatoare în cadrul modulului psiho-pedagogic şi am rămas mască, cum eu venită de la capătul pământului şi unii din buricul târgului erau "varză cu carne", vorba aia, nici nu ştiau cum se deschide, nu mai vorbesc de esenţial. Adică eu care nu ştiam ce înseamnă "beep! pe vremea când Dan Bălan cânta de zor pe toate continentele şi ăştia habar nu aveau cei ală calculator, nu mai zic de internet. Prind din mers, ăsta era secretul meu, ştiam pentru că mă interesa şi chiar dacă nu-mi dădea nimeni note pentru aceast lucru, eu nu încetam să învăţ.
     Aşa că în anul 4 mi-am Tehnoredactat singură lucrarea de licenţă, una destul de frumos aranjată în pagină, cu antet, cu note de subsol, cu imagini, cu motto-uri şi toate cele, de m-a întrebat profesorul  cine mi-a scris-o, iar eu i-am răspuns simplu "eu".
     Am scris la viaţa mea 5 lucrări de licenţă şi de disertaţie, 2 ale mele, restul pentru cunoscuţi, de la cap la coadă, ca şi cum mi-aş fi luat eu diploma în muzică sau în drept.
     După ce m-am căsătorit ne-am cumpărat un laptop, anul 2008, nu se mai purtau calculatoarele, internet wireless şi viaţa cu internetul a devenit mai uşoară. Apoi prin anul 2011 mi-am achiziţionat un telefon cu Sistem de operare Android Touchscreen, iar după ce l-am întors pe faţă şi pe dos, am realizat cât de mult se dezvoltase lumea informatică în aceşti ani, iar eu eram pe dinafară.
     Acum au ieşit la modă tabletele, ce lucruri frumoase pot inventa unii oameni, mereu i-am admirat, însă acum nu mai ai de ales între pentium 1, laptop sau tabletă, acum trebuie să alegi tableta care ţi se potriveşte, după mărime, după putere, după buget. 
     Vin sărbătorile, poate sunteţi în pană de idei pentru cadouri sau pur şi simplu căutaţi ideii, o tabletă cadou va fi un cadou pe măsură pentru persoana dragă, fie iubită, soţie, copil, căci fiecare îşi găseşte ceva de făcut la ea. Şi poate nu sunteţi sigur că vreţi să faceţi această investiţie,  însă în ele  ne agăţăm visurile de viitor, fac parte din dezvoltarea noastră profesională sau personală, au devenit o necesitate.
    Familia nostră nu este dependentă de gadgeturi sau reţele de socializare, aşa au ajuns timpurile, ne despart continente, mile, graniţe, iar internetul devine acel ceva care ne uneşte într-un timp record, adică imediat. Acum nu mai doreşti ca mobila de sufragerie să fie ticsită cu cărţi mai noi, mai vechi, cum spaţiul de stocare a devenit unul limitat, ne căutăm alternative, căutăm să avem mai mult timp liber să petrecem alături de copilul nostru şi mai mult spaţiu. Îţi ei tableta, modemul de internet şi pleci în lume, în tren, la spital, la şcoală, în vacanţă, oriunde ai drum şi te bucuri de magia tehnologiei atunci când ai nevoie.
   De multe ori  în zilele mohorâte stăm toţi  trei şi ne luptăm pentru câteva clipe pe laptop, cea mică vrea  să privească desenele animate preferate, soţul să citească bancuri şi eu pur şi simplu să socializez. Nu-l putem împărţi în trei, însă o tabletă ar rezolva misterul, cineva ar sta pe telefonul cu android, cineva la laptop şi cineva  mai norocos ar primi tableta.
     Şi ce tabletă s-ar potrivi familiei mele? După multe căutări am găsit-o pe cea care ni se potriveşte mănuşă. De aceea dragi părinţi: "Nu daţi banii pe prostii, luaţi tabletă la copii!"

P. S. : Acest articol face parte dintr-o campanie de promovare al produselor Ejuk electronics store prin Marketing Afiliat.

sâmbătă, 27 octombrie 2012

ZIUA 26, RĂCEALA CONTINUĂ...

    Ieri am fost la pediatru, după ce am stat toată săptămâna cu frica în sân că nu a ascultat-o doctorul de familie la plămâni. M-am descumpănit şi mai tare când m-am întâlnit şi cu o vecină să-mi spună că copilul ei are pneumonie şi i se adinistrează penicilină, după 3 vizite la medicul de familie, l-a dus la pediatru şi surpriză. Daria a rămas cu mucozităţile din gât, nu mai tuşeşte decât pentru aşi elibera căile respiratorii. La control nu i-a găsit nimic la plămâni, slavă Domnului, însă gâtul varză ca de obicei. I-am povestiti pediatrei că suntem la episodul 4 al răcelii şi cum ea a lipsit şi antibioticul recomandat s-a nimerit cu aromă de căpşuni am fost nevoiţi să mergem la medicul de familie, care n-a ascultat-o la plămâni, nu ne-a dat pansament gastric la antibiotic, etc.şi  Şi cum suntem în a cincea zi de antibiotic şi ne-a sfătuit să dublăm doza şi să mai luăm 2 zile, iar eu după o lună de răceală sunt cu încrederea la pământ, căci exact în ziua când am început să-i administrez antibioticul am gasit la o altă mămică pe blog că fetiţa ei exact după acelaşi antibiotic a făcut ciupercă pe limbă. Offf! că tare prăpăstioasă am mai devenit!
     Deci avem o nouă schemă de tratament:
1. aerosoli- 2 şedinţe pe zi cu 1ml ser+1ml Flixotide;
2. antibiotic Klacid +2 zile- 5 ml;
3. Bronhovamox pentru imunizare 10 zile pe lună timp de 3 luni;
4. Salbutamol Eipico - 2,5ml de 3 ori pe zi;
5. Aerius- 3ml;
6. curăţenie exemplară în cameră,  în casă, eliminarea factorilor posibili alergeni.
    Şi parcă nu mai ştiu cei cu mine, ori oboseala, ori sunt "bătută în cap", când am cumpărat Salbutamol-ul îmi venea să râd că am dat pe el 3 Ron, şi am citit prospectul (cred că printre rânduri sau nu-mi explic cum mi-a putut scăpa), am văzut că-i roşu, l-am gustat, era dulce acrişor, mă gândesc eu în sinea mea că este delicios, îl administrez Dariei şi în secunda următoare mi se aprinde beculeţul că este cu  "aromă de căpşuni". Să-mi vină rău, m-au luat toate căldurile, nu ştiu de ce eu mă gândeam la vişine...acum aşteptam să vină seara şi să vină şi "moartea mea" odată cu ea.  După ora 20.00 a venit, îşi băuse şi lăpticul şi antibioticul îi făcusem şi aerosoli şi dintr-o dată i-a venit să vomite. Dumnezeu mai ştie acum de la ce o fi, că de la căpşuni, că de la doza dublă de antibiotic sau pur şi simplu de la mucii din gât, asta este faptul era consumat. La farmacie este mereu aglomerat, Daria trăgea de toate ale de pe rafturi şi trebuie să desfaci cutiile ca să citeşti prospectul medicamentului, asta este de acum stau şi la coadă şi după ce le cumpăr.
      Cu Bronhovaxom altă poveste, am alergat-o pe Daria prin casă la prima oră căci refuza să bea apa în care dizolvasem praful , i-am pus un pai în pahar, l-am trecut în biberon, nimic, abia după ce am ameninţat-o că nu primeşte nimic de mâncare până nu bea apa cu pricina, s-a postat în pat lângă mine şi a băut-o fără să respire. După toate discuţiile citite despre acest medicament, am prins curaj şi sper că fetiţa mea va putea trece peste această răceală urâtă şi va fi bine şi pe viitor.
     Cel mai mult mă bucură faptul că doamna doctor pediatru este la acelaşi nivel profesional cu mulţi alţi medici din oraşele mari, am observat acest lucru după ce am tot căutat şi comparat toate păţaniile noastre cu păţaniile altor mămici şi nu numai. Eu am un respect faţă de ea pentru că a fost singura care ne-a zis de intoleranţa la proteinele laptelui de vacă şi mi-am amintit de cuvintele ei exact în cele mai groaznice zile din viaţa copilului meu, şi culmea  este că mulţi alţii nu şi-au dat seama, şef de secţie sau aşa zişii medici vedete.
     Următoarea postare vreau să fie despre orice, însă fără răceală, fără aromă de căpşuni şi fără doctori dacă s-ar putea, să-şi ia notiţe îngeraşul, te implor!

joi, 25 octombrie 2012

O ZI OBIŞNUITĂ

         Uşor - uşor ne intrăm şi noi în ritm. Nu mai tuşeşte aşa că doarme liniştită, însă am rămas cu gâtul şi nasul înfundat amândouă şi mai avem şi câţiva muci, cred ca o să apelăm la un exudat după terminarea tratamentului, să vedem ce anume sălăşluieşte în gâturile noastre.
         Astăzi am ieşit în parc, am adunat ghinde pe care le vom colora în ciupercuţe roşii cu buline mâine, am ieşit la o prăjitură aşa ca fetele şi am hrănit nişte "guguştiuci" cu pufuleţii pe care mă pune Daria să îi cumpăr de la chioscul de la locul de joacă şi pe care refuză să-i şi mănânce. Cum şi-a intrat în personaj de fetiţă aproape sănătoasă a început să facă mofturi, a stat puţin în parc, apoi mi-a zis să plecăm, aşa că am mers în piaţă după d'ale gurii. Nici acum nu-mi vine să cred  că merg cu fetiţa mea de mână la cumpărături şi culmea nu sunt jucării şi ea nu face nazuri, nu se cere în braţe şi doreşte să-i dea ea doamnei banul.

zbor, mami, zbor!

"guguştiuci" aşa li se zice la porumbei la Constanţa

"tort" aşa le spune la toate prăjiturelele

miercuri, 24 octombrie 2012

CRONICA UNEI RĂCELI

  •        Cronica unei vacanţe la bunici 
spanac cu lapte
      
     Suntem la bunici de aproape o lună, dar cu atâtea activităţi zilnice (răceala şi activităţile uzuale ne ocupă toată ziua, dacă nu e ora de sirop nr. 1, atunci este ora pentru nr. 2, dacă nu, atunci nr. 3, apoi vine micul dejun, apoi şedinţa de aerosoli, apoi desenele animate preferate, dacă nu ieşim în parc, iar mâncăm, apoi şedinţa de aerosoli dinainte de somnul de prânz, apoi prânzul, apoi somnic, mai apoi cina, puţină joacă sau o plimbărică,  iar aerosoli, iar siropurile de la 3 la 1, apoi lăpticul de seară şi nani ), am uitat să profităm de ea. După atâta răceală nu mai pot să vorbesc de refuzul siropurilor sau că nu mai suportă masca la aerosoli, nu visez decât la însănătoşire. Eu am devenit un miros ambulant de Acc, şi dacă ar avea o aromă plăcută de vanilie sau..., poate m-aş bucura, însă după atâta Acc, nasul meu nu miroase decât a doctor, a dezinfectant, a spital, urăsc mirosul ăsta, şi mă urmăreşte şi nu se lasă dus cu nimic. Cât am aşteptat la medicul de familie, mă întrebam oare miroase de la mine sau vine mirosul din cabinetul medicului, de câte ori se deschidea uşa.
      În schimb Daria de câte ori am mers în parculeţ, indiferent de cât de răcită  era nu se lasă dusă uşor de la locul de joacă, trag de ea, însă ea mai urcă încă o dată pe tobogan, şi aşa la nesfârşit, şi după 2 ore la fel de sprintenă,  îi spun la ureche un secret, îi promit toate aromele de tort din lume şi nimic, o iau în braţe forţat şi încep să-i înşir ce planuri mai avem pentru azi. Dacă cumpărăm ceva de la magazin ştie toată lumea din magazin ce anume cumpărăm: tort, barni, pufi, bobo, paine, carne, etc...şi vorbeşte încontinuu şi socializează cu orice fiinţă, spune mândră cum o cheamă, leagă uşor prietenii cu copiii mai mari decât ea, îi apucă de mână, le zâmbeşte frumos şi se joacă până se plictiseşte copilul mare desigur, mulţumeşte dacă îi oferă cineva ceva, ea îşi plăteşte covrigul sau punga de pufuleţi la care pofteşte aproape zilnic, spune pardon pe limba ei dacă e cazul şi avem un traseu bine stabilit până în parc şi înapoi, îmi dă indicaţii pe unde să o iau şi ştie când e roşu la semafor se stă şi dacă e verde traversăm, se închină pe lângă toate bisericile pe lângă care trecem, stingher în felul ei şi apoi îşi continuă drumul liniştită.
      Am strâns şi recolta de castane de pe bulevard, am castane peste tot, în buzunarele de la geaca mea, în geantă, în sacul cu jucării, acum am trecut la cea de frunze de prin parc, din astea nu aducem şi în casă şi după câte s-a anunţat pe sâmbătă vom aduna şi zăpadă, dar m-aş mira, e mult prea devreme încă.
      Vacanţa era iniţial pentru o săptămână, apoi s-a lungit cu răceala noastră cu încă 3 şi cred că mai stăm, din alte motive, şi până nu-i trece de tot răceala n-avem ce căuta cu ea la capătul lumii unde mai locuim noi. Răceala s-a potolit, nu mai tuşeşte, a adormit şi la prânz, dar nu ştiu de ce încă nu mă simt uşurată, pentru că am mai fost în situaţia aceasta de trei ori şi am luat-o de la capăt. Aşteptăm să treacă timpul, el este singurul care  poate să ne convingă că a trecut furtuna.
      E tomană, o zi posomorâtă, eu toată săptămâna trecută am mâncat salată, nu aveam poftă de mâncare, în schimb Daria îmi cerea din oră în oră ceva de mâncare. Azi mergând prin piaţă am găsit spanac, ce mod ingenios de a te inspira în bucătărie, nu am mai gătit spanac din primăvară, după ce am şi mâncat parcă m-a revigorat şi sunt mai bine dispusă, simt că de data aceasta va fi totul bine.
     

  •     Cronica unui festival
botoşei

       Săptămâna trecută la Focşani s-a desfăşurat FESTIVALUL INTERNAŢIONAL AL VIEI ŞI VINULUI "BACHUS 2012", de aici (şi în multe alte locuri) aflaţi informaţii şi detalii cu şi despre acest "festival", iar dacă cele citite vi se par prea pompoase, atunci citiţi şi de aici  (şi în multe alte locuri).  Concluzia o trageţi singuri.
      Ediţia de anul acesta mi-a amintit de prima ediţia la care am fost, acum 5 ani, mult fast, multă lume şi voie bună. Am simţit că lumea a mai făcut un pas, unul spre dezvoltare, după ce 4 ani la rând au stat stingheriţi de criză, anul acesta au fost darnici cu ei înşişi.
     După prima mea vizită la Focşani, am găsit un oraş liniştit, mic aşa ca  în provincie, după ce vizitasem Bucureştiul, Iaşiul, Constanţa, şi altele mai mici, aici parcă timpul se scurgea aşa cum îţi doreai tu.  După ce m-am mutat a început să înflorească: mall, hipermarket, cinematograf, Piaţa Unirii, autobuze, etc. Da autobuzele au apărut prin anul 2007-2008, ca mijloc de transport se foloseau nişte microbuze, vechi, uzate şi super aglomerate pe unele linii. O călătorie cu ele costa cât  un sfert din bilete de la RAT Constanţa care aveau în uz nişte autobuze noi nemţeşti, şi totuşi duble faţă de biletele la troleibuzul chişinăunean din epoca sovietică, deci nu se rezumă totul la preţul carburantului, ci şi la fiare, mai vechi, mai noi, mai reci. În Focşani le merge bine taximetriştilor, autobuzele merg rar şi greu, iar când te grăbeşti şi cum o cursă nu te costă mai mult de 10 Ron, multă lume ia taxiul.  Ca o paranteză "off topic" Focşaniul este un oraş în care sunt foarte multe Biserici, nu prea există haite de câini fără stăpân (nici ca în Băile Herculane de ţie frică să mergi pe stradă ziua în amiaza mare), un oraş curat, civilizat cu oameni care îţi dau indicaţii dacă te-ai rătăcit sau cauţi un loc anume (nu ca bucureştenii, îţi spun şi greşit de invidie).
      Să revenim la festival, nici nu ştiu de ce i se spune "festival", în anumite zone ale ţării la asemenea evenimente li se spune în anumite feluri: târg, bâlci, iarmaroc, drăgaică, etc., iar de la festival până la vin e cale lungă. La mine acasă i se spune iarmaroc, la Buzău i se spune târg, la Huşi bâlci, la Focşani festival, probabil de la aşa numita sărbătoare împrumutată de la alţii "festivalul berii". Dar mă bucură mult faptul că am văzut mult: vin, must, tulburel şi paharele de plastic nu au stat goale nici o clipă, mă bucur pentru viticultori, pentru rodul muncii lor.
   Noi  am înlocuit covrigii de toate zilele cu cozonacul secuiesc (Kürtős Kolacs ), am admirat tarabele cu bunătăţi ca la bunicii noştri de altă dată, mere, pere, prune, struguri, dulceaţă, nuci, etc. şi i-am achiziţionat Dariei o pereche de botoşei croşetaţi de o bătrănă, dacă mergem la ţară o să avem nevoie de ei,   o jucărie oiţă din lemn de împins, a mai avut una, dar a suferit din dragoste, aşa că am hotărât să-i cumpărăm alta,  un puzzel cu animale din lemn.  În rest chestii obişnuite, toate  formele de personaje din desene animate gonflabile, care acum tronează undeva într-un colţ de cameră, la spectacol am lipsit, căci fata noastră nu suportă muzica şi mai ales muzica dată la maxim. Fata noastră s-a dezvoltat spiritual, după 4 luni de stat la parohie, mers săptămânal la biserică, închinat la icoane, stat în genunchi când stă toată lumea în timpul slujbei, a început să sărute toate icoanele la rând de pe tarabele de la târg, mare bucurie în sufletul ei de copil.  Cum răceala ne-a luat-o pe dinainte, cam cu atât ne-am ales şi noi de la târg.

  • Cronica unei alergii la căpşuni
A fost odată o căpşunica până a apărut alergia


          Cum Daria nu a mâncat fructe decât după un an, şi se făcuse deja toamnă, abia primăvara următoare a gustat căpşuni, avea un an şi 8 luni. Însă indiferent de vârstă, am acţionat ca la carte, i-am dat o căpşună mică, apoi a doua zi două şi tot aşa progresiv am ajuns la o cantitate sufiecientă cât să-şi potolească pofta. Îi plăceau mult, îşi ţinea bolul cu fructe în faţă cu amândouă mâinile, ca nu cumva să i le ia cineva şi mozolea şi mânca cu o poftă până la ultima bucăţică. Apoi am observat că în zilele în care mânca căpşuni se scărpina excesiv, în special la încheieturi sau chiar tot corpul,  în zonele în care avuse şi dermatita atopică. Am dezbrăcat-o, am căutat-o, nu avea nici măcar o bubiţă, nu respira greu, nu-i curgea nasăcul, nu tu nimic, nici o simptomă clasică de alergie. În ziua în care nu-i serveam căpşuni se simţea bine, cum le mânca, cum se apuca de scărpinat, şi dacă nu m-ar fi deranjat scărpinatul, i-aş mai fi dat, însă după câte am păţit cu intoleranţa la proteinele laptelui de vacă, am zis stop, este o alergie.
     Însă nu i-am dat o importanţă atât de mare şi la următoarea răceală ne-am prisopsit cu un antibiotic cu aromă de căpşuni. N-am citit niciodată ce conţine vreun medicament, decât până să-i treacă Dariei intoleranţa la proteinele laptelui de vacă, citeam orice etichetă să nu aibă orice formă de lactate în ea, am observat că antibioticul are culoare roz şi aromă de căpşuni, dar mi-a scăpat că ar putea fi o problemă. După ce-i administram antibioticul se irita pe gât şi avea o tuse seacă, exact ca atunci când eu mănânc gogoşari în oţet, mi se taie respiraţia, îmi dau lacrimile şi mă apucă o tuse seacă. Antibioticul era pe sfârşite, iar Daria în loc de răcită devenise înfundată, atunci am realizat ce greşeală făcusem. Alergia este şi ea o boală şi dacă nu-i dai importanţă se poate ajunge la nişte complicaţii care nu-şi au rostul. Am mers la medicul pediatru, i-am zis care este problema, ne-a prescris alt antibiotic să scăpăm totuşi de amigdalită, gâtul era atât de înflamat că nu puteai să-ţi dai seama de la ce, ori de la răceală, ori de la alergie. Am nimerit unul fără aromă de căpşuni, căci culmea este că sunt foarte multe antibiotice care au în compoziţie aromă de căpşuni, iar doctorul nu ştie care şi ce aromă are şi dacă eşti în aceeaşi situaţie ca noi cu alergie la căpşuni şi medicul poate scrie doar o reţetă gratuită pe săptămână sau lună, iar tu nimereşti unul cu căpşuni, atunci te-ai scos.
       Copilul meu este răcit de 23 de zile, episodul nr. 4,  până acum i-au prescris 4 antibiotice, 2 cu căpşuni, 2 fără, cum răceala nu se lasă dusă, la fiecare vizită medicul mă întreabă ce a luat până acum cu şi fără căpşuni, ca să ştie ce Dumnezeu să-i  mai recomande, aşa că am făcut o listă cu care merg de fiecare dată la medic.

           Antibiotice copii cu şi fără aromă de căpşuni: (lista se va îmbogăţi pe parcursul vieţii)

marți, 23 octombrie 2012

FETIŢA RĂCITURĂ EPISODUL 4

         Nici nu am terminat bine episodul 3 al răcelii, că a şi început episodul 4, duminică dimineaţă, sub altă formă desigur:  tuse productivă care duce până la vomă şi strănut care expulzează din căile respiratorii multe mucozităţi. Offf!, fetiţa mea s-a trasformat în fetiţa răcitură, deşi facem aerosoli, folosim batista bebeluşului, curăţăm nasucul cu apă de mare şi coralgol, tusea şi mucii nu se lasă duşi, de data aceasta nu scăpăm fără antibiotic.
       Cum doamna doctor pediatru este încă în concediu, am mers la doctorul de familie, parcă voiam să-mi reamintes de ce nu merg la ea atunci când am probleme cu Daria. Este o doamna doctor destul de bună, doar că sistemul  a schimbat-o de-a lungul timpului, durează mai mult să scrie reţeta decât consultaţia, care este una superficială. Nu s-a obosit să o asculte la plămâni, că de asta merg la doctor de fapt, iar de gât i-a spus să scoată limba, iar fică-mea a deschis doar gura, nici nu ştiu dacă a văzut ceva de limba ei care se plimba prin gură, clasicul ascultat de inimă şi atât. Ne-a dat antibiotic, l-am nimerit fără căpşuni, doar că este oribil la gust şi Daria se gândeşte mult dacă vrea sau nu vrea să-l înghită,  un  sirop expectorant, nelipsitul Aerius şi cam atât, am întrebat-o eu dacă mai putem face aerosoli cu Acc, şi nu ne-a recomandat nimic pentru protecţia florei intestinale după antibiotic, noroc că sunt eu o mamă informată. După vizită mi-am amintit de ce nu merg la ea atunci când avem probleme, pentru că toate problemele noastre o depăşesc, şi cum spunea şi doamna pediatru, medicii de familie fac specializare pediatrică doar 6 luni, însă pediatri în sine 6 ani, de aici şi discrepanţa dintre medic pediatru şi medic de familie.
        Şi cum suntem la a 4 răceală, mai bine zis nu i-a trecut deloc, doar puţin şi apoi tot mai rău şi cu diferite simptome, încep să intru în panică, pentru că îmi văd copilul suferind şi tot ajutorul şi grija mea pentru ea nu dă roade. De când cu  răceala a început să aibă nişte atacuri de panică, începe să tremure toată, transpiră, are o privire speriată, respiră greu şi o ia la fugă şi plânge de mama focului.  Încerc să o ţin în braţe, căci ea vrea să evadeze, să simtă dragostea mea, îi amintesc cât o iubim, o duc la geam să privească bulevardul, locul ei preferat şi în maxim 10 minute se linişteşte. Aseară a adormit în pat singurică, pentru că nici la prânz nu a putut să doarmă de tuse, s-a trezit tot de tuse şi a avut o criză, căci îi venea să vomite şi nu putea. E o imagine groaznică pentru mine, căci îmi aminteşte de episoadele ei de vomă până am aflat că are intoleranţă la proteina laptelui de vacă. Adevărul este că nu este o boală incurabilă, nici o operaţie pe cord deschis, aşa cum suferă unii copii, însă problemele mici de sănătate şi dese mă fac să mă simt la fel de rău ca şi părinţii copiilor de mai sus amintiţi. Acum îi este frică să mai adoarmă de tuse, stă trează până îi cad ochii îi gură, mai doarme jumătate de oră  apoi iar tuşeşte şi tot aşa  fuge somnul.
       Avem un copil care vomită mult, adică des, şi nu de la o mâncare anume sau o alergie, vomită dacă are un păr pe limbă şi nu reuşesc să-l găsesc, dacă îşi bagă mâna în gură mai mult decât este cazul, dacă se îneacă cu ceva, orice, mâncare în special, dacă îşi bagă tetina de la biberon mai mult decât e cazul, după episoadele de vomă de la 7 luni de intoleranţa la proteinele laptelui de vacă, a rămas cu pragul de vomă foarte jos şi vomită săptămânal sau lunar, nu există tratament, decât pentru reflux gastro-intestinal, dar la noi nu e cazul, am rămas cu o fetiţă "greţoasă". Acum mi-e frică că va rămâne cu aceste atacuri de panică şi eu nu am ce să fac, îmi vine să ţip de nervi la medic în cabinet, dar îmi spun în sinea mea că e doar o răceală nu o tumoră pe creier, însă ea nu răceşte ca toţi copiii din lumea asta, ea răceşte altfel, îmi aminteşte mereu că este specială.
        Uite exact în momentele astea ştiu exact ce să răspund la întrebarea universală care mă seacă pe creier: "De ce nu îi faci un frăţior sau o surioară Dariei?!", uite de aia nu mai pot să fac un copil, pentru că îmi este greu să particip la suferinţele ei şi să stau cu mâinile în sân, eu vreau să fie fericită: nu tal valg, nu intoleranţă la proteinele laptelui de vacă, nu alergie la căpşuni, nu atac de panică, nu răceală, nu vomă...Ştiu probabil am exagerat, dar în mare parte este un adevăr dureros, o realitate, asta este soarta de părinte.
     Suntem în a doua zi de antibiotic, răceala nr. 4, antibiotic nr. 2, ziua 23 de viroză continuă, facem 3 şedinţe de aerosoli pe zi cu Acc, aspirăm năsucul cu batista bebeluşului tot de atâtea ori, e a doua zi fără somn la prânz de frică de tuse şi de vomă, fetiţa "răcitură" rezistă, îmi spune mereu că îi este foame şi mă face să zâmbesc la fiecare năzbâtie făcută de ea, căci s-a plictisit în casă, afară e călduţ, dar la noi în ţinutul vântului, în sud-esteul României bate mereu vântul, un vânt năprasnic de toamnă.
    Eu am început să exagerez, şterg totul cu spirt, fierb sticluţa cu pai şi biberoanele şi periuţa de dinţi în fiecare zi, încerc să mă conving că toată continuitatea răcelii nu este din cauza neglijenţei mele. Şi încerc să rezist răcelii, dacă Daria se simte la fel de rău ca mine atunci e groaznic. Am nasul înfundat, respir ca o gravidă cu burta la gură sau o obeză, am un dop de mucozităţi între gât şi nas undeva, care nu se dă dus cu nimic, nici cu ceai de echinacea, nici cu ceai de tei cu lamâie, se mai inmoaie puţin după şedinţa de aerosoli şi îmi suflu nasul, însă insufiecient, de fiecare dată este acolo şi nu-mi lasă nici măcar saliva să treacă pe lângă el. Dacă Daria se simte la fel ca mine...însă la ea  batista bebeluşului nu scoate nimic, mucii stau undeva blocaţi, iar starea aia de sufocare este groaznică.
     Aşteptăm zile cu soare în viaţa noastră, cu cât timpul trece şi răceala nu dispare îmi pierd răbdarea, însă încers să fiu calmă pentru ea, nu vreau să simtă cât de disperată devin în momentul în care se simte cel mai rău şi cum are o vorbă doamna doctor pediatru: "Mai are şi Dumnezeu grijă de sănătatea copiilor!" încerc să prind curaj şi să sper la o zi, o noapte, un somn mai bun pentru fetiţa mea.

joi, 18 octombrie 2012

INFECŢIA CĂILOR RESPIRATORII EPISODUL 3

         Voi aţi răcit în acest sezon?! Noi da, am răcit din nou... Şi eu de data aceasta, eu care răcesc o data pe an sau deloc. Dimineaţă trecută a făcut  febră şi nu a putut mânca nimic, nici măcar lăpticul nu l-a putut savura . În 17 zile este al treilea episod de răceală şi al treilea antibiotic recomandat, iar statisticile ultimilor vremuri arată că infecţiile căilor respiratorii pot avea şi până la 8-12 episoade. Însă de fiecare dată altfel,  s-a simţit mai rău ca niciodată, febra o dobora din picioare şi avea stări de somnolenţă şi mă tot zorea să mergem acasă că vrea să facă nani. După vizita scurtă la medicul pediatru, pe care am găsit-o la cabinetul particular, căci iar avea program după masă la policlinică, iar noi nu puteam amâna până atunci, ne-a prescris reţeta, am discutat 1001 de lucruri şi ne-am întors acasă să ne luăm la bătaie cu răceala.
       Am făcut şedinţa de aerosoli cu 1ml de Acc +1ml de ser pentru gâtul roşu,  i-am pus şi  un supozitor cu paracetamol pentru febră şi a adormit în braţele mele, n-a reuşit să soarbă nici o lingură de ciorbiţă, nu putea deschide nici guriţa, a adormit flămândă,  antibioticul l-am lăsat undeva pe un raft, pentru situaţii de urgenţă. Când s-a trezit avea o poftă de mâncare că ar fi mâncat şi un porc, a tot cerut bis la ciorbiţă până i s-a umplut burtica.
       Toată noaptea febră, nu ştiu cât, căci termometrul digital exact când era febra mai mare s-a hotărât să nu mai fucţioneze, poate că a fost mai bine aşa. Am lăsat-o în bady şi pantalonii de pijamale,  fără ciorapi am lăsat uşa larg deschisă la cameră, n-am pornit nici centrala, pentru a avea o atmosferă răcoaroasă în cameră. Am îngheţat la propriu,  în pijamale groase şi cu plapuma pe undeva pe la picioare, ea frigea toată ca o torţă. Pe la ora 4.00 epuizasem toate leacurile băbeşti: şosete cu oţet, comprese cu apă rece pe frunte, supozitor...Am dormit epureşte, la un moment dat ne-a doborât oboseala pe toţi, ne-am trezit la ora 8.00 tot cu febră. Şi când eram convinsă că trebuie să apelăm la antibiotic, am descoperit că şi ăsta are aromă de căpşuni, aşa că am făcut o vizită rapidă la farmacie că poate îmi dă altceva fără căpşuni, şi ca niciodată păstrasem şi bonul de casă. Numai că m-am întors acasă cu un nurofen pentru febră şi un termometru nou, ar fi trebuit iar să merg  la doctor să-mi dea altă reţetă pentru antibiotic fără căpşuni sau cum mi-o fi norocul, că mi-a zis femeia că ea nu ţine minte care are căpşuni şi care nu, cine o fi inventat antibiotic cu căpşuni, nu s-a gândit şi la noi ăştia 1% cu alergii, iar doamna doctor tocmai azi plecase într-un pelerinaj.
       După prima doză de nurofen i-a scăzut febra, acum ne luptăm doar cu gâtul, facem 3 şedinţe de aerosoli cu Acc+Ser pentru gâtul roşu şi 2 şedinţe cu  1ml Flixotide Nebulus +1ml Ser pentru tuse seacă plus aerius 3ml dimineaţa. Daria tuşeşte doar în somn şi are o tuse seacă de sare şi cămaşa de pe ea şi uneori nu poate dormi de atâta tuse şi chiar poate vomita dacă are un episod mai lung. Însă după 2 zile de aerosoli cu Flixotide am observat că tusea dispare uşor-uşor, chiar foarte reuşită combinaţia, căci doamna doctor când mi-a dat reţetă mi-a subliniat  să-i fac aerosoli până îi trece tusea, iar eu mă gândeam la un timp mai lung, nici chiar 2 zile.
     La plimbare am ieşit ca de obicei, oricum 99% din copiii din parc sunt toţi răciţi, baie la 2 zile, iar batista bebeluşului nu scoate mare lucru, căci nu are de unde, n-avem muci, ne doare gâtul.

duminică, 14 octombrie 2012

MĂSURA ASTUPĂ GURĂ

BANC: Plasture pentru slăbit
O femeie în farmacie:
- Aveţi ceva ieftin pentru slăbit?
- Da, plasture!
- Şi unde anume se pune?
-  Pe gură!


      Nu am încercat  niciodată vreo pastilă, plasture sau aparat minune pentru slăbit, pentru că sunt de părere că munca îl înnobilează pe om, iar cea mai grea muncă este cea cu tine însuţi, restul sunt doar reclame pentru oameni care nu au apetit de  muncă. Dar uite că plasturele pentru gură mai că l-aş încerca şi eu, dar mi-aş cumpăra un scotch ca să nu arunc banii pe fereastră şi l-aş ţine 24/7 montat pe aparatul vorbitor, poate cu timpul voi renunţa la a introduce în gură prostii de genul: mâncare care îngraşă.
      După ce m-am chinuit, că uşor nu a fost, să slăbesc şi să ajung la greutatea mea ideală, după ce în două luni jumate am scăpat de 16 kg şi am respirat uşurată după 3 ani de chin, am luat-o iarăşi pe acelaşi drum. De la 63 de kg m-am dus până la 67 kg, nici nu am avut ce mânca pentru dieta, dar nici nu m-am abţinut de la a mânca unu sau doi cel mult, am băgat cât a încăput, adică tot. Şi după ce a început să nu-mi mai vină blugii, am început să mă gândesc iar la dietă, că ea săraca nu-mi reproşează nimic, stă acolo în cutie plină de praf, până în ziua în care o folosesc din nou. Şi spre norocul meu mai funcţionează, căci după 5 zile de Proteine Pure, în care m-am luptat cu mine ca cu nemţii, am reuşit să ajung la 65 kg, adică aproape perfect şi trag cu dinţii de 64 kg şi acolo aş visa să stau o perioadă cât mai lungă.
       Dieta Dukan funcţionează, însă eu după ce m-am văzut cu sacii în căruţă, am trecut de Atac şi Croazieră şi eram pe cale să intru în Consolidare, am abandonat, motivele nu are rost să le enumăr, căci găsesc scuze imediat. Da şi uite că dacă am văzut că după o lună de Consolidare, am mai slăbit un kg am prins curaj la a mânca şi nepermise, şi am ajuns la a renunţa definitiv la dietă, dacă am văzut că totul e ok. Dar după 2 luni am adăugat 5 kg, care mă fac să mă simt iarăşi grea, căci un timp m-am simţit uşurată, simţeam că plutesc. Dulciurile sunt cele mai apetisante mâncăruri, că în rest pofte din astea  lumeşti: fasole prăjită, pizza de la Zanfir, shaorma făcută în casă, îngheţata cu fructe de pădure, etc. Dar nu mă las până nu reuşesc să mă conving pe mine însumi cum stă treaba asta cu mâncatul. Pare simplu mănânci din toate cu măsură, iar eu cumva nu am simţul măsurii, trebuie să mi-l dezvolt. Nu ştiu de ce am impresia că în alimentaţie nu se aplică legea: "toate sunt bune, dar cu măsură, căci cei prea mult strică"!
     Şi iarăşi revin la ideea că dacă nu munceşti, nu câştigi, eu toată viaţa am de muncit cu mine, dar nu mi-e frică de muncă, îmi face plăcere să muncesc măsurând timpul, spaţiul sau mâncarea din farfurie. Dieta Dukan are efect, însă noi nu prea rezistăm, ne pierdem fără simţul măsurii, dacă s-ar vinde l-aş cumpăra, dacă mi-ar spune cineva unde se află l-aş căuta, însă el se dobândeşte prin munca cu tine însuţi.
14 octombrie/65kg/

CUM AM ÎNVĂŢAT CULORILE

        Stăm la semafor, o ţin de mână,  strâns, din instinct sau poate aşa m-au ţinut şi ai mei pe mine.
- Mami, nu...,  ioco (roşu)!, imi tot repetă Daria stăruitor şi parcă mă ţine în loc să nu cumva să traversez.
- Da mami, nu traversăm pentru că este roşu, aşteptăm să se facă verde la semafor.
- Mami, eie (verde)! hai...,  mă trage de mână şi cu un pas alergător traversăm bulevardul,  la capătul căruia tronează covrigăria care are mereu covrigi calzi.

    Dacă aş putea presupune ce a fost fii-mea într-o altă viaţă, aş spune cu mâna pe inimă chinezoaică, după felul în care îşi mozoleşte limba în gură şi răstălmăceşte cuvintele. De la roşu până la ioco este cale lungă şi anevoioasă ca de la cer la pământ. Are doi ani şi, şi încă nu numără până la zece sau nu ştie culorile, pentru că eu am crezut de cuviinţă ca atunci când le învaţă să le şi probeze, acum i-a venit sorocul, acum le percepe ea natural. Culorile am început să le învăţăm după ce a început să coloreze, mai ales după ce am început a folosit acuarela. Tot mâzgâlind şi colorând în acelaşi timp repetam de zor culorile, dacă tot nu-mi permitea măcar să pun vreun punct pe foaie. De atunci le tot repetă pe limba sa după cum o duce gura, haioase nume mai au culorile în  limba fetei mele:
negru - nelu,
roşu - ioco,
verde - eie,
mov - mom,
albastru - ba,
portocaliu - ba (aceasta este forma oficială pentru toate cuvinetele care nu-i reuşesc),
roz - ieoc, 
cafeniu - ba,
galben - ba.
     Acum ştiu că e la început de drum, dar se descurcă foarte bine pentru un începător, are fler, are talent, îi face plăcere să se joace cu culorile, iar eu nu pot decât să mă bucur. Iar cum timpul de afară ne ţine tot mai mult prizonieri în casă, de acum încolo ne vom iniţia în arta picturii, aşa cum mă duce pe mine capul şi pe ea mânile.
      La locul de joacă o întreb pe care tobogan vrea să se dea, pe cel roşu sau pe cel albastru, şi ea răspunde entuziasmată "ioco"!, acasă o rog să-mi dea telecomanda neagră şi mi-o aduce, le cunoaşte, şi le numeşte după cum vrea guriţa ei.  




sâmbătă, 13 octombrie 2012

METODE DE ADORMIT COPIII

        De-a lungul timpului (doi ani în cazul nostru) am abordat diferite moduri de a o adormi pe Daria, schimbam metoda veche în favoarea uneia noi atunci când nu-şi mai făcea efectul. La început am folosit cu spor  alăptatul pe post de somnifer, adormea la sân în orice poziţie şi la orice ceas din zi sau din noapte, era floare la ureche să adorm copilul. Însă după nici o lună am  recurs la metoda legănatului pe pernă pe picioare, după care dormea ca un prunc, iar dacă scoteai picioarele de sub pernă se trezea şi se foia şi scâncea de zici că avea ace. Am dormit destule nopţi cu perna şi copilul pe picioare, în acele momente era cea mai potrivită metodă, căci dormeam toţi liniştiţi, mai mult copilul, însă cum ne simţeam noi era neimportant. Înainte de a naşte îmi spuneam că eu nu o să-mi legăn copilul pe picioare, pentru că după părerea mea era un moft, dar în acele clipe de oboseală şi nopţi nedormite mi-am zis că am un singur copil, de ce nu l-aş legăna. Personal mai alternam alăptatul cu legănatul, însă soţul sau bunicii când rămâneau singuri cu ea, nu aveau altă variantă decât aceasta, legănatul pe picioare, mai ales că ea nu a dormit mai deloc  în pătuţ, plângea până voma, doar după ce ajungea în patul nostru se liniştea.   

       Tot alăptând şi legănând în acelaşi timp observam cum minunea nostră creştea, dacă la început se pierdea prin perna de pe picioare, după un timp a început să nu mai încapă în ea, luase şi în greutate, devenise greu de legănat, iar ea a început să înţeleagă cum stau lucrurile, că atunci când este legănată pe pernă, mama ei lipseşte şi nu mai stătea deloc,  aşa că treptat a renunţat toată lumea la metodă. Ne-am axat pe metoda clasică de a alăpta înainte de somnul de prânz, somnul de seară şi chiar dacă mai plecam şi eu, încercam ca atunci când e timpul de somnic să fiu pe acasa, căci numai eu puteam să o fac să adoarmă. În braţe legănată sau plimbată pot spune că a adormit doar de câteva ori, nu o încânta, cel mai mult adormea în londou când ieşeam la plimbare, nu dormea nici după băiţă, în timp alăptatul devenise metoda exclusivă de a o adormi. Cel mai frumos mod de a-mi adormi copilul şi unicul care mă făcea să mă simt cea mai dulce mamă,  importantă, dorită, iubită şi sorbită din priviri picătură cu picătură de copilul meu.                                                
          După ce am înţărcat-o m-am simţit la fel de bine în postura de mamă, chiar dacă la prânz adormea cu biberonul de ceai, iar seara după ce îşi termina lăpticul se cuibărea în braţele mele şi adormea adânc. Şi acum după câteva luni de la înţărcat, îmi mai cere câteodată "sisi" (sânul), doar pentru a pune mâna pe el şi a adormi, spre nostalgia clipelor de altă dată. Uneori adoarme parcă secerată de oboseală, alte dăţi doarme doar după ce plânge câteva clipe, când repede, când greu, depinde şi de dispoziţia ei şi de multe ori încă doar în braţele mele şi doar în prezenţa mea. Este încă foarte dependentă de mine, noaptea se mai trezeşte uneori şi printre gene exclamă "mama!!!" şi se cuibăreşte la mine în braţe şi îşi continuă somnul liniştită. A avut o perioadă în care ne punea să îi cântăm "Îngeraşul" (pe melodia Narcisei Suciu) de n ori şi nu închidea un ochi până nu ne auzea cântând până la epuizare. După un timp adormea doar după ce făceam umbre pe tavan şi ne maimuţăream în cele mai haioase feluri. În ultima vreme ne cere să-i spunem câte o poveste, cască ochii cât cepele, se uită în gura noastră ca un dentist şi nu întârzie să râdă în hohote atunci când schimbăm tonalitatea vocii după context şi personaje.
       Acum după doi ani, când nu mai am nici un as sub mânecă (alăptat) sau vreo metodă minune de a-mi adormi copilul, ea adoarme pur şi simplu în braţele mele de mamă.
      Copiii voştri cum adorm?!
        

luni, 8 octombrie 2012

AMINTIRI CU MIROS DE COPILĂRIE


      De când sunt mamică îmi aduc foarte des aminte de copilăria mea de parcă ar fi fost ieri şi de fiecare dată cu zâmbetul pe buze, rare sunt amintirile care doar îmi umbresc zâmbetul, nu reuşeşte  nici una să mă întristeze, toate au haz, farmec şi magie, au copilărie.

 COPILĂRIE

după ani şi ani...
       Satul moldovenesc în care am copilărit este unul destul de mare, populaţia stabilită constituie 3215 persoane,  cu străzi şi străduţe, uliţe, cărăruşe şi poteci la capătul cărora se afla mereu un loc în care puteai să te dezlănţui, locuri în care puteai striga cât te ţinea gura de vesel ce erai, loc care în următoarele minute devenea orice loc şi moment  din lume îşi dorea inimioara ta de copil zglobiu. Noi aveam casa la asfalt, locuiam la centru, biserica se afla la 3 minute distanţă, Şcoala de Arte la 5 minute depărtare, cel mai mare magazin din sat era doar la 7 minute de casa noastră, iar Primăria la 7,5 minute, eram privilegiaţi, nu purtam niciodată galoşi, decât dacă plecam pe coclauri, iar spitalul,  şcoala şi grădiniţa se aflau în partea cealaltă a satului, adică la vreo 2-2,5 km distanţă. Cizmuliţele achiziţionate de la fabrica din sat şi pantofiorii sovietici erau tociţi după atâta amar de mers pe jos în fiecare zi,  am fost  un copil foarte risipitor, rupeam pe iarnă şi trei perechi de cizme, iar vărul meu de aceeaşi vârstă şi aceeaşi distanţă de mers pe jos şi aceiaşi firmă de încălţăminte cred că le are şi acum, sau cel puţin le păstra bunica pentru nepoţeii mai mici care urmau după noi, ale mele deveneau imposibile de păstrat, erau foarte uzate şi imposibil de reparat.
        Eu m-am născut în ambulanţă, daaaa! urma să fiu al patrulea copil în familia mea  şi deja se ştie că după a treia naştere travaliu nu mai ţine o veşnicie aşa ca la primele sarcini, aşa că am avut o intrare spectaculoasă în această lume. Aveam şi spital - policlinică în sat, în care se putea naşte fără probleme dar exact în acel moment de răscruce al vieţii mele era în reparaţii, aşa că până a sosit ambulanţa de la "raion" cel mai apropiat orăşel de noi, care era la 12 km distanţă s-a întâmplat să vreau să mă nasc la jumătatea drumului, chiar pe drumul naţional, "în valea Bâcului" pentru cunoscători. Cred că exact în momentul naşterii pe acel drum naţional mi s-a prescris soarta, de a fi o fire aventurieră, o călătoare, să-mi găsesc prin lumea largă norocul,  armonia şi liniştea sufletească. Şi după cum se spune că sângele apă nu se face, bunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, spunea, că stromoşii noştri se trag de prin părţile României, deci poate visul de a reveni pe meleaguri strămoşeşti ale străbunilor noştri s-au împlinit atunci când am păşit pe acest pământ.

       GRĂDINIŢA
       Am fost alăptată doar trei luni şi apoi dusă la creşă, mama s-a întors la muncă la "sovhoz" (o formă  a CAP-ul comunist), adică la munca câmpului. Sovhozul-fabrica a construit o şcoală nouă, o grădiniţă - tip 320 de copii, un spital, un garaj, ateliere de reparaţii a tehnicii, fabrică de încălţaminte, fabrică de pâine, fermă de animale: vaci, porci, găini, ne hrăneam şi îmbrăcam exclusiv din munca părinţilor noştri. Am crescut frumos, armonios, chiar pot să spun cu toată inima că nu-mi lipsea decât mama, că în rest aveam de toate acolo. Grădiniţele în acele timpuri erau foarte bine dotate, cei 2,5km îi parcurgeam cu autobuzul special, în care urcam din faţa bisericii, deci era floare la ureche să mergem la grădiniţă. Pentru că eu am fost singura din familie care am mers la această grădiniţă, fraţii mei au frecventat una mai de cartier şi desigur foarte aproape de casă, care între timp s-a desfiinţat, s-a construit una mare şi lată pentru ca toţi fiii satului să stea împreună. Iar până să ne transporte autobuzul am avut alte mijloace de transport, motiv pentru care eu am fost singura din familie care am avut şi căruţ şi săniuţă, nu de alta, dar nu putea nimeni face faţă la un drum de 2,5 km cu un copil în braţe şi o zi de muncă în faţă.

Grădiniţa copilăriei mele
          Grădiniţa era foarte mare, cu un etaj iar fiecare grupă avea sală de curs, dormitor şi grup sanitar, sala festivă era comună, acolo cântam acompaniaţi de pian sau acordeon de un cuplu care încântă şi astăzi urechile picilor din sat sau făceam sport pe timp de iarnă, exista cabinet medical, bucătărie şi spălătorie. Fiecare grupă avea în faţa clădirii un loc a lor, pentru sport, pentru joacă, iar locurile de joacă eram pentru cel mult 4-6 grupe de copii, era mult spaţiu verde. Învăţătoarele şi femeile de serviciu erau din sat, nu erau nici tinere, nici foarte bătrâne, erau exact ca mamele şi bunicile noastre, aveau experienţă de viaţă proprie cât şi profesionalism. Majoritatea cursurilor care se făceau în acele timpuri durau maxim şase luni, aşa că nu avea facultăţi sau masterate absolvite, dar se descurcau de minune, puneau suflet în ceea ce făceau, se dăruiau şi urmau câteva tipologii de stiluri de  manegement  bine puse la punct,  Grupa mea se numea "Floricica" se afla la parter în partea de sud a clădirii, în faţa noastră se afla locul de joacă, aleile erau toate împrejmuite cu gard viu, iar primăvara îngânam alergând: " Vine, vine primăvara/  Se aşterne-n toată ţara/  Floricele pe câmpii/  Hai să le-adunăm, copii."  fugărind bondarii şi albinuţele de prin floricele.
         Aveam un program foarte complex, învăţam poezii despre mama: "Mama coace pâine,/ Soare în ferestre,/ Soarele e unul, Mama una este.", cântece patriotice, jocuri distractive în toate "limbile" timpului şi în rusă şi în limba moldovenească, limba română era un mister, nici nu cred că ştiam că există, am aflat de axistenţa ei mult mai târziu, prin clasele primare. La grădiniţă stăteam până la ora 17.00 atunci scăpa şi mama de la muncă, pe tata îl găseam şi mai rar acasă, lucra în trei schimburi, aşa că uneori lipsea şi noaptea de acasă, iar timpul rămas până la ora de somn era suficient încât să nu ne luăm la ceartă ca între fraţi, adormeam imediat după ce urmăream povestea de seară de la ora 20.45, căci a doua zi aveam iarăşi o zi plină de activităţi.
       Mâncam toate bunătăţile pământului şi nici dacă stătea mama acasă cu mine nu cred că aveam atâtea în meniu, mic dejun, la prânz 3 feluri de mâncare, ciorbiţă neapărat, felul doi: cărniţă neapărat cu diferite sosuri şi alte bunătăţi şi la desert compot sau un pahar cu lapte, iar după somnic primeam griş sau orez cu lapte, dulciuri sau fructe. Iar în ziua în care primeam fructe, eu le spuneam mândră copiilor că astea sunt fructe culese de mama mea. Nu erau nici bio, nici ecologice, dar erau de la ţară, erau culese cu dragoste, căci şi mamele noastre când le culegeau se gândeau că o cantitate mică din ele vor ajunge şi în mânuţele noastre.
        Eu am fost un copil mofturos la masă, atât de mofturos că nici pătrunjelul din ciorbă nu-mi intra pe gât, iar mama care gătea toată ziua pentru o familie numeroasă, mă găsea la borcanul cu zahăr, unde îmi lingeam cu o poftă şi degetele şi buzele. Din ciorbă mâncam doar zeama, căci dintre legume, nu toleram decât cartoful, aşa că îmi lua mai mult timp să  mă lupt cu ele prin farfurie, decât să le mănânc. Altceva nu ţin minte să fi mâncat în copilărie, decât că fiind la ţară, ciorba bunicii era mai delicioasă decât cea a mamei,  dar nu zicea nimeni nimic, se bucurau că mănânc şi eu câte ceva. Curtea casei părinteşti era împrejmuită cu copaci: vişini, caişi, meri, pruni, nuci, iar vara mă pierdeam prin grădină, mă urcam în copacul meu preferat, aveam un măr,  în care îmi goleam toate buzunarele, în care îndesam ce găseam prin grădină: roşii, castraveţi, caise, vişine, nuci, ridichi, căpşuni, ceapă verde, struguri, prune, etc. În rest nu ştiu ce mai mâncam, căci nici la grădiniţă nu mă împăcam bine cu mâncarea. Mama îi explica educatoarei să stea cu ochii pe mine atunci când mănânc, ca sunt mai pretenţioasă şi uneori chiar îi spunea ironic că probabil mâncarea se pierde printre costele ce se vedeau clar de slabă ce eram. Dar educatoarea o liniştea pe mama să stea fără grijă, ca ea mereu mă urmăreşte şi am mereu farfuria goală în faţă. Dar eu eram atât de concentrată la a avea farfuria goală, încât aveam un coleg mai plinuţ, care mereu stătea pe lângă mine, iar când termina el, făceam schimb de farfurii, aşa că din masa de prânz, nu mâncam decât o cană de compot, căci ciorba şi felul doi o mânca colegul. Iar toate verile în care băteam uliţa în lung şi-n lat jucându-mă cu toţi copiii vecinilor, intram cinci minute în casă, tăiam o felie mare de pâine de casă, o udam cu apă şi presăram zahăr pe ea, şi o mâncam alergând tot la joacă.   Mă mai mir că fata mea şi-a mai deschis apetitul la mâncare, căci după cum era în primul an de viaţă, mă revedeam pe mine în copilărie.
      Unele amintiri sunt doar frânturi, altele le ţin minte de parcă s-ar fi întâmplat astăzi, însă ţin minte perfect cum mi-am spart capul. Nu mai ştiu ce vârstă aveam, dar eram la grădiniţă, eram  mărişoară deja cam de 4-5 anişori. Ne-am trezit după prânz, am mâncat, iar când ni s-a spus să ieşim în curte, eu am rugat-o pe doamna să mă lase să stau în clasă să mă joc. Camera avea două geamuri mari sub care erau aliniate scăunele noastre, unul câte unul, în partea stângă era uşa, în partea dreaptă pe colţ, trona dulapul în care doamnele îşi păstrau lucrurile. Iar eu am început să alerg de-a lungul scaunelor, când în stânga, când în dreapta, atingând cu mâna toate scaunele şi la un moment dat am ameţit după atâta alergat şi mi-am pierdut cumva echilibru sau am uitat să mai întorc, cert este că m-am oprit exact în muchia dulapului din colţ. Nu îmi aduc aminte durerea, ţin minte doar ce a urmat după, mi-am pierdut cunoştinţa şi m-a trezit în dormitor, roiau în jurul meu multe persoane, presupun că educatoarea, care în momentul impactului se afla afară cu ceilalţi copii, alertată de femeia de servici care se afla în aceiaşi cameră cu mine, dar cumva pe colţ, căci se afla în mini bucătăria amenajată, unde spăla vesela cu spor, asistenta de la grădiniţă şi alţi curioşi sau poate îngrijoraţi. Apoi iar mi-am pierdut cunoştinţa şi m-am trezit la spital, era la un sfert de oră distanţă, mi s-a pus o cârpă albă pe cap şi am adormit. Apoi îmi amintesc că m-am trezit acasă la poartă de mână cu educatoarea, a deschis mama, când m-a văzut cu jumătate de frunte bandajată, educatoarea şi-a pierdut tot curajul, căci nu avea nici o scuză, faptul era deja consumat. A deschis mama gura de i-a zis şi verzi şi uscate: " că sunt plătite să aibă grijă de noi, şi ele ce fac toată ziua cască gura"... de şi-a blestemat educatoarea ziua în care şi-a ales această meserie, iar eu am intrat în casă mândră că am ajuns mai devreme acasă. Apoi s-au uitat la mine ca după o bombă cu ceas, nu eram hiperactivă, nici obraznică, dar nu îşi mai dorea nici o educatoare să intre în gura mamei şi oricum am mai avut incidente, aşa sunt copiii, se împiedică în propriile picioare sau pe loc drept.
 
Cu Moş Gerilă la brad, primisem o păpuşă şi dulciuri
          Petreceam  mult timp la grădiniţă, timp în care ne dezvoltam armonios cântând, dansând, şi multe alte chestii pentru pici, care ne captivau, ne făceau să ne simţim independenţi şi siguri pe noi. Aşteptam cu nerăbdare să vedem ce cadou ne aduce Moşul Gerilă, erau toate la fel, o cutiuţă de dulciuri de la "Bucuria" şi o jucărie,  nu existau scări sociale, ne deosebeam între noi doar prin culoarea părului, în rest eram egali în toate. Nu existau familii sărace, toată lumea avea de muncă, aveai nevoie doar de voinţă şi putere de muncă. Participam la paradele comuniste care erau organizate cu mare fast, fluturam steguleţele în mâni şi cântam o melodie patriotică cu aceiaşi intensitate şi plăcere ca la serbările de iarnă sau pentru ziua mamei, aveam acelaşi spirit, nu puteam face încă deosebiri între evenimente, ne emoţionam până la roşu-l din obaji şi ne trăgeam sufletul abia la final.
       
serbare la grădiniţă
 Eu eram foarte timidă şi alintată, plângeam în primele zile la fiecare început de an, plângeam de frică de Moş Gerilă, de trezit matinal, de orice altceva  mi se mai năzărea. Nu m-am bătut niciodată, mă bruscau alţii, eu eram din catifea, poate pentru că fiind ultima şi din prea mult răsfăţ părintesc dacă vărsam vreo lacrimă, cei mai mari erau certaţi mereu sau poate că ştiam  că vărul meu îmi va lua apărarea, el îi scutura pe toţi care au îndrăznit să mă supere voit sau nu, aşa ca un frate mai mare, tot el îmi lega şireturile sau îmi punea papucii corect în picioare, după ce eu îi încălţasem greşit. E frumos să ai fraţi mai mari, să fii mezina, ai doar avantaje.
      Un episod m-a marcat adânc în acea perioadă, momentul în care părinţii mei au încercat să mă lase toată săptămâna la grădiniţă. A fost groaznic, a fost o schimbare majoră peste care nu am reuşit să trec, când mă ducea lunea la grădiniţă mă simţeam ca un copil care mergea la orfelinat (groaznic), iar vineri era acel moment în care toată tristeţea şi gândurile negre şi scenariile din capul meu din timpul săptămânii se trasforma în dor de acasă, de cei dragi, dragoste pentru părinţi, o îmbrăţişare şi eram toată un zâmbet, atât era necesar.  Nu ştiu dacă m-au pregătit emoţional pentru aceasta, cert este că eu încă dormeam cu mama în pat şi eram foate ataşată de ea, şi m-am trezit seara în pijama în dormitorul grădiniţei, unde nu puteam adormi nici măcar la prânz, şi unde am plâns cu amar după mama, şi nimeni nu m-a băgat în seamă, decât că au descoperit cu stupoare de dimineaţă că eram toată numai vomă, prin păr, prin pat, pe pijamale.  Şi nu cred că există vreun copil  sau chiar părinţi cărora să le  placă grădiniţa săptămânală,  doar în cazuri speciale ar fi bine să ne mpăcăm cu această situaţie, mame singure sau nu ştiu cum, pentru restul nu există scuze, familia înseamnă jertfă, sacrificiu, aceste mame trebuie plânse nu judecate, aşa erau timpurile.
 

      JOCURILE COPILĂRIEI MELE
      La ţară prieteniile se leagă foarte repede, iar noi eram mulţi copii de vârstă  apropiată şi toţi zglobii şi aveam un scop comun: multă joacă. Jocurile copilăriei mele erau diferite de jocurile copiilor de astăzi, ale noastre aveau copilărie în ele.  Cea mai apropiată gaşcă de prieteni erau vecinii care spre norocul meu erau toţi băieţi, nu mă ocoleau, ne jucam cot la cot şi cel mai des "de-a războiul". Alergam de mama focului şi ne ascundeam în tranşeele improvizate, pitiţi pe după copaci, garduri, şi alte locuri care ne serveau drept paravan şi luptam cu multă dârzenie pentru libertate, pentru pace sau pentru lucruri mai copilăreşti. Cu băieţii se potrivea de minune şi jocul "de-a mama şi de-a tata", copiam sau improvizam pe loc diferite situaţii din viaţa de familie şi ne rosteam replicile ca nişte actori cu experineţă. Şi dacă într-o zi nu aveam chef de jocuri de băieţi, coboram mai jos la fete unde ne jucam cât e ziua de lungă: "şotron", "elasticul", "leapşa/atinsa", "maţe încurcate", "împărate luminate, cât e ceasul", "statuietele", "coarda", "telefonul fără fir", "de-a v-aţi ascunselea", "ţară, ţară, vrem ostaş!", "raţele şi vânătorii", etc...
    Nu existau zile în care nu ne puteam juca, chiar şi după ploaia de vară caldă ieşeam desculţ în drum şi construiam din nisipul adus de apă pe lângă bordură: baraje, poduri, iazuri şi ne bălăceam în apa adunată ca nişte gâşte, raţe şi peşti, aşteptam să apară curcubeul peste sat. Mereu găseam un motiv de joacă, eram foarte inventivi şi jucăuşi, ne alegeam o frunză de salcie, mai alungită, îi puneam la mijloc un pai de iarbă uscată şi alergam în bătaia vântului până ni se învârtea frunza morişcă.  Nici arşiţa verii nu ne îndupleca să mergem acasă, ne potoleam setea pe la fântână, de foame nu mai zic, ştiam toate gardurile şi locurile uşor accesibile de unde ne puteam înfrupta din bunătăţile naturii, o scândură ruptă, un pom cu ramuri multe spre drum, o curte fără câine, am mâncat şi noi cireşe şi alte bunătăţi şi  am alergat de ne scăpărau călcâiele ca şi lui Creangă. Acasă trăgeam abia spre seară, epuizată, murdară din cap până-n picioare, de mă vedea mama la lumina zilei ar fi jurat că nu sunt eu, şi cu o poftă de mâncare ca după o zi lungă de post. Iarna era fermecătoare, dacă nu eram la săniuş, eram la colindat, dacă nu acolo, atunci eram pe porcul tăiat înainte de Crăciun la bunica, la vecini sau acasă, sau modelam moşi şi babe de zăpadă, intram în casă doar după ce ne degerau degetele de la picoare, aveam nasurile morcovii şi mâinile sloi de gheaţă. Primăvara ne împleteam coroniţe pentru păr din primele floricele apărute, suflam în păpădii şi alergam în lung şi-n lat cât e ziua de mare, eram copii, fericiţi pânăn-n măduva oaselor.


      ŞCOALA

"Da a fost copil si Lenin
Da a fost si el scolar
Si-n ghiozdanul lui pe vremuri
A purtat abecedar!"


        La 27 august 1991, Republica Moldova şi-a proclamat independenţa statală. Au început reformele social economice, una din ele  fiind privatizarea patrimoniului statului.  După război, în sat a activat şcoala primară, transformată în şcoala medie incompletă, iar din 1954 în şcoală medie. În anul de studii 2004-2005 şcoala are 580 elevi dăscăliţi de 33 profesori şi învăţători.
     

Şcoala Medie Pituşca
        În anul 1990 am mers pentru prima dată în clasa întâi. M-a dus mama s-au tata la şcoală, mi-a arătat cum să traversez şi de atunci mergeam cu grijă de fiecare dată, oricum toată lumea mergea spre şcoală. Noi am avut norocul să începem din prima cu limba română, atunci când a fost declarată limbă de stat, însă fraţii mei erau mai mari, dar toată lumea a învăţat în acelaşi timp cu noi  alfabet, scris şi citit, chiar şi părinţii mei. Însă până în clasa a patra am citit cărţi doar în chirilică (în limba română cu alfabet rusesc), căci biblioteca era încă plină de cărţile sovieticilor, iar pentru unele noi româneşti nu aveau fonduri, deci eram bilingvi.  În română citeam ziarele, o asistam pe mama  să citească corect, ei au învăţat doar să citească, căci de scris, tot în chirilică scriu cel mai bine. Noi suntem generaţiile care ştiu tot mai puţin limba rusă, la şcoală ne axam doar pe română, limba străină (franceză), la televizor aveam doar două canale TVM şi TVR1 la care se vorbea exclusiv în română, pentru canalele ruseşti era nevoie de un decodor, iar la acea vreme noi nu ne permiteam, aveau doar cei mai înstăriţi. Cel mai ciudat lucru era că bunicii mei nu ştiau o boabă ruseşte, ei făcuse patru clase cu românii la vremea lor, iar în perioada sovietică la munca câmpului nu era nevoie să ştii limbi străine.         După părerea mea limba moldovenească s-a născut din disperarea de a fi independenţi, ruşii trăgeau şi cu dinţii de noi, iar românii nu aveau puterea fizică de a ne recupera şi atunci moldovenii şi-au creat  propriul lor cod de a-şi vărsa amarul, însă noţiunea de "limbă moldovenească" este una greşită, este doar un dialect, pentru ca moldovenii împărtăşesc aceeaşi limbă şi aceleaşi datini cu românii, cele împrumutate de la ruşi sunt recente, adică neologisme dobândite în contextul istoric.
eu cu sora mea la 6 -7 ani
      Situaţia economică după aceste timpuri începea să scârţîie, tata a rămas fără servici, după ce fabrica  de conserve la care lucra el a fost privatizată, iar angajaţii au fost trimişi în şomaj tehnic, iar mama muncea mult pe bani puţini, căci dacă toate fabricile erau privatizate şi în mare parte închise, ei nu aveau unde să-şi valorifice produsele. Apoi au început să împartă pământurile care au fost luate cu forţa de la bunicii noştri în perioada comunistă, iar cel rămas împărţit sătenilor pentru aşi câştiga existenţa. Am trecut dintr-o dată de la o perioadă industrializată la  una bazată exclusiv pe munca câmpului, adică un declin total, căci banii începeau să se împuţineze. Iar ultimul leu din casă mi se cuvenea mie pentru un caiet sau pix.
         În clasa întâi aveam o învăţătoare severă, rea din cale afară, de te trăsnea cu capul de tablă, că a doua zi ştiai materia şi pentru la anul. Însă în clasa a doua am avut altă învăţătoare, căci prima intrase în concediu de maternitate, tânără şi fără experienţă, căci am început să ne lăsăm pe tânjală, luam numai doi, dacă nu ne mai bătea, ne intrase bătaia în cap. Numai că ele mai vorbeau între ele şi cum cele povestite de actuala nu se legau de cele ştiute de prima, ne-a făcut fosta o vizită la şcoală şi ne-a luat caietele pentru dictare şi catalogul la cotrol şi ne-a luat pe toţi la rând la bătaie de a tunat şi fulgerat tabla în ziua aceea de capetele noastre de ne-am revenit la învăţătură miraculos. Mai spre sfârşitul clasei a patra învăţase şi doamna nostră cum stă treaba, căpătase experienţă de viaţă şi ne articula şi ea, însă cu pedepse mai ortodoxe (exerciţii fizice, ore sau teme suplimentare).
10 ani
       Cea mai hazlie amintire de pe băncile şcolii primare a fost atunci când la o lucrare de la minister doamna învăţătoare l-a pus în bancă cu mine pe unul din acei copii care reţinea mai greu şi i-a spus să copieze exact după mine, căci de nu va rămâne repetent. Mie mi-a dat de înţeles să-l las să se inspire, căci oricum nu va avea aceeaşi notă ca şi mine, căci mai mânca litere între timp. Toate bune şi frumoase, când la final a observat doamna că eu aveam două lucrări, săracul de speriat ce era să nu rateze vreo literă mi-a copiat şi numele meu pe foaia de titlu a lucrării în loc să-şi scrie  numele propriu.
       Clasa a cincea a început cu reforme în învăţământ, aveam câte un examen pentru fiecare sfârşit de an, în clasa a şaptea o altă reformă ne aduna şi împărţea în copii cu performanţe şi copii cu mai puţine cunoştinţe, şi din clasa "b" am ajuns în "a", alţi copii, alt diriginte. În mare parte ne cunoşteam de pe holurile şcolii sau chiar de la grădiniţă cu unii, până la urmă am copilărit cu toţii împreună despărţiţi doar de un perete de clasă, chiar dacă erau din celălalt capăt de sat. Îmi plăcea să învăţ, iar dacă ai mei aveau mai mult de muncă şi mie îmi era lene, le spuneam imediat că am de învăţat o poezie sau de scris o compunere şi intram în casă. Tata era cel care ne inspira dragostea de carte, căci lui bunicul nu i-a permis să meargă la studii superioare, la trimis la nişte cursuri scurte de 6 luni pentru o meserie şi de atunci  a rămas cu un gust amar, iar prin perseverenţa noastră dorea să-şi împlinească visul său, toţi patru copii am absolvit o facultate.
       De când cu şcoala jocul a trecut pe planul doi, învăţasem să mă joc şi acasă, în nisip, cu păpuşi, cu sora mea, în drum ieşeam mai rar, vecinii crescuseră şi ei şi ne cam ruşinam să ne mai jucăm "de-a războiul".  Şi apoi eram mai măricică, aveam şi responsabilităţi gospodăreşti, trebuia să hrănesc puii, raţuştele, boboceii, să mă asigur că au mereu apă şi toate cele necesare, nu mai puteam pleca atât de uşor, însă săracii primeau toate astea tot seara înainte de a veni părinţii acasă, ca să-i găsească îndestulaţi. Acum curtea casei părinteşti se transforma în podiu de modă, încălţate în pantofii de nuntă albi cu toc pătrat ai mamei, sau cu cei ai surorii mai mari de lac cu vârf ascuţit şi cu toc mic, tropăiam pe prispa de ciment din faţa casei cu  sora mea şi ne fluturam câte un batic sau eşarfă pe post de coafură sau haine de ultimul răcnet. Mă jucam încontinuu cu păpuşile, le croiam haine, le coafam, le machiam, le spălam, le îngrijeam ca pe ochii din cap.
      Între timp s-a întâmplat să ajungem în situaţia de a sta la coadă după paine, orez sau ulei, eu eram cea care mergea la magazin, mă trezeam de la cinci şi pe la 8 când venea maşina cu marfă ne îmbrânceam cu mic cu mare să prindem un loc mai în faţă. Apoi au început să ne stingă lumina, vara ca vara, dar iarna era un dezastru, îmi făceam temele la lumina lumânării, ne culcam devreme şi trezeam la cântatul cocoşului, ce Dumnezeu să faci altceva fără curent.
           Despre profesori numai de bine, în acele vremuri se făcea carte, exista respect, reguli, n-am copiat niciodată,  aveam norocul să reţin rapid, şi o lecţie la fizică sau chimie o explicam ca pe cea mai uşoară lecţie. Profitam din plin de statutul de a fi printre primii la învăţătură în clasă şi mă mândream cu acest lucru.
        În copilărie visam să devin jurnalist. Ştiu, majoritatea fetelor la acea vârstă fragedă oscilează a fi între: cântăreaţă, top model şi actriţă. Eu după ce am crescut mai măricică şi am trecut de aceste faze cu păpuşi şi prinţese, am realizat că îmi place să vorbesc bine şi să scriu frumos. Şi pot spune că eram în  tendinţe spre această lumea, acasă scriam o tentativă de  jurnal, iar după ce terminam temele, îmi puneam oglinda pe masă şi citeam programul tv în faţa oglinzii, iar când ne întorceam de la şcoală, care era la depărtare de 30 minute de casă, eu cu prietena şi colega mea ne luam interviuri, cu un pix în mână pe post de microfon, ne puneam întrebări şi dădeam răspunsuri la ceea ce urma să facem pe viitor.
         Anume în acele momente ne-am făcut jurăminte să devenim ceea ce ne dorim, ziariste. După ce am participat şi excelat la toate materiile şi pe la toate concursurile posibile, ne-am despărţit, urmând fiecare calea sa. Ea a lucrat la un ziar în Chişinău mai mult timp decât am lucrat eu în Constanţa, însă nici una din noi nu am urmat cursuri specializate, ea s-a axat pe studii în domeniul politicii, eu m-am specializat spre pedagogie. Deci nu ne-am omorât visul nostru din copilărie, dar nici nu l-am fructificat. Însă nu ştim ce ne rezervă viitorul.    
Biserica "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil"
        N-aş putea vorbi de copilărie fără să amintesc de bunica mea Anastasia, un nume frumos, cât şi o persoană   deosebită, DUMNEZEU SĂ O ODIHNEASCĂ ÎN PACE! Poate acolo sus îşi va găsi liniştea de care avea atâta nevoie şi pe care o merita din plin,  în inima mea va fi cea mai buna bunică din lume şi cea mai răbdătoare mamă.
        Am atâtea amintiri cu ea şi la toate sunt cu zâmbetul pe buze, aş vrea să pot să fiu şi eu ca ea: înţeleaptă, răbdătoare, înţelegătoare, iubitoare, harnică şi darnică...Fiind singura bunică pe care am mai prins-o în viaţă, a  ţinut loc de amândouă, chiar dacă stătea distanţă de două case de noi, la ea ciorba pe care o detestam era paine şi miere, iar dulceaţa de nuci era medicamentul pentru orice durere. Ea a fost cea care ne-a inspirat credinţa în Dumnezeu, în faptele bune şi răsplata lor. Se trezea duminica când se crăpa de ziuă, îi lăsa mâncarea nici rece nici fierbinte bunicului, care era mai sceptic din fire şi ne lua pe mine şi pe vărul meu de mână şi mergeam împreună la biserică, de Paşti îmbrăcaţi până la piele cu haine noi, în timpul anului cu cele mai curate şi frumoase haine, mândră tare de nepoţeii ei.
               Şcoala nu încetează niciodată, toată viaţa înveţi din propria experienţă sau din greşelile altora. După atâţia ani trăiţi în România (10 ani), atâtea şcoli (studii superioare), multe lucruri mă trădează că nu sunt de-a locului: sunt focoasă, iubesc cu foc şi mă mânii repede, pe când eu am avut o copilărie îndestulată, aruncam bomboanele pe drum, dacă nu-mi plăcea aroma,  soţul meu mânca dintr-o îngheţată cu sora lui (în România), mă deosebeşte accentul, aranjarea cuvintelor într-un enunţ sau chiar vocabularul, sunt moldoveancă prin care curge sânge de român, nu sunt o corcitură, aparţin unui popor care are un teritoriu, o limbă şi tradiţii, care au fost moştenite de strămoşii noştri de pe aceste meleaguri mioritice româneşti.               
      După ultima vizită în satul natal am realizat cu stupoare cât  de mult s-a schimbat, schimbarea în sine nu e un lucru rău, doar că eu am văzut o schimbare care îi ştirbeşte din statutul care l-a avut până acum în inima mea. Străzi pustii, copii puţini şi oameni bătrâni, case frumos amenajate părăsite, locuite o dată pe an, în arhicunoscutul concediul european din august. Şi îmi vin în minte toate războaiele învăţate de-a lungul anilor la istorie, în care strămoşii noştri îşi dădeau viaţa pentru plaiul lor, şi acum urmaşii lor l-au părăsit benevol, ba chiar au plecat să le fie slugi sau prieteni popoarelor cotropitoare, ruşi, turci, germani. Cum pot să-i judec, am plecat şi eu, însă eu am privilegiu, vorbesc aceeaşi limbă şi urmez aceleaşi tradiţii, mă simt în largul meu, ei au renunţaţ sau au păstrat ce le-a permis situaţia, dar nu-i plâng, căci sunt fericiţi, împliniţi şi îndestulaţi, îmi  pare rău doar că satul nu mai murmură la fel de puternic, nu mai are viaţă în el, e ca un vulcan stins, care îşi aşteaptă sfârşitul.

miercuri, 3 octombrie 2012

TOAMNA ANOTIMPUL "STRĂNUT, NAS ÎNFUNDAT ŞI SOMN AGITAT"

          A venit toamna...soarele ne răsfaţă cu razele sale la puterea maximă încă (+30C), doar răceala Dariei ne aminteşte în ce anotimp suntem. A răcit şi parcă mă simt neputincioasă, cât am alăptat-o simţeam că am un as în mânecă, laptele matern îmi inspira credinţa că el îi dă puterea să fie bine, era elixirul sănătăţii şi îl aveam mereu la mine. Acum nu mai am încredere decât în doctori şi tratamente, nu mai am nici o altă speranţă, căci Daria nu răceşte ca toţi copiii din lumea asta, ea răceşte altfel de fiecare dată, la ea nu ţine cu ibupofren, paracetamol sau altele asemănătoare. Cu răceala s-a pricopsit de la prietenii de joacă, un wekeend de joacă doar cu  copii răciţi, şi gata,  nu i-a curs năsucul niciodată în halul ăsta, a strănutat şi i-a curs nasul până la barbă de  mii de ori. Am zis că rezistă până luni după amiază când avea program medicul noastru pediatru, dar n-a fost să fie, căci duminică pe la 23.00 seara a vomat, după ce nici batista bebeluşului nu le mai făcea faţă mucilor.
         Dimineaţa ne-am trezit şi ne-am prezentat la alt medic pediatru, care era de gardă în policlinică, e o doctoriţă foarte bună, una din doctoriţele vedetă cum se mai zice,  doar că mereu ocolesc să merg la ea la consult, căci e mereu ocupată, face prea multe lucruri deodată şi eu am mereu o mie de întrebări de pus. Pediatra noastră mă ascultă şi-mi răspunde la toate curiozităţile şi nu e niciodată pe fugă, nu lucrează şi-n spital şi ea ne cunoaşte povestea, îi este mai uşor să ne evalueze dacă apar probleme. Şi după un consult amănunţit şi o vizită scurtă, căci era pe fugă, se grăbea la o cezariană, ne-am pricopsit cu antibiotic. Aş fi discutat cu doctorul nostru pediatru şi am fi ajuns la un numitor comun, poate fără antibiotic, poate cu aerosoli sau poate la fel, nu ştiu... Eu oricum eram în stare să-i aduc şi luna de pe cer doar să se facă bine, şi ca niciodată i-am administrat toate 5 bucăţi (antibiotic, pentru eliminarea mucozităţilor, un antialergic, pansament gastric şi ceva tot pentru burtică) de medicamente, căci de obicei mai triam din ele, căci ea refuza cu desăvârşire siropurile şi-i dădeam ce era mai important. Acum e floare la ureche, am scăpat de această problemă, umblă ca după dulciuri după linguriţele cu sirop şi noaptea se trezeşte pentru antibiotic şi nu refuză niciunul, doar că răceala nu se lasă dusă cu una cu două, nu-i mai curge nasul, dar e înfundată rău, sper să-i treacă de tot.
          Prietena ei a mai fost răcită şi chiar dacă s-au jucat împreună, noi am scăpat, dar cum ulciorul nu merge de multe ori la apă, de data aceasta am cam forţat noi norocul şi s-a întâmplat. Toamna frumos anotimp dar şi plin de evenimente: plecarea păsărilor călătoare, căderea frunzelor, răceli de tot felul.
        Am fost şi la medicul nostru pediatru pentru că răceala nu se dădea dusă şi pentru că a mai vomat într-o seară şi a început să tuşească, o tuse seacă care începea din somn şi de fiecare dată când îi dădeam siropurile. Pentru că tusea era mai mult ca o iritaţie pe căile respiratorii, am realizat de fapt că antibioticul era cu aromă de căpşuni, iar Daria e alergică la căpşuni, iar medicamentul îi făcea mai mult rău decât bine. Ieri i-am făcut şi aerosoli şi i-am cumpărat alt antibiotic(fără căpşuni) şi spre bucuria mea, nu mai tuşeşte şi nici nu mai are nici o problemă după ce ia siropurile, dacă mi-aş fi dat seama mai devreme...De data aceasta am toată încrederea că se va face bine.
     
      

S-ar putea să îţi placă şi:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...