A apărut o eroare în acest obiect gadget

marți, 31 iulie 2012

DICŢIONAR DE VORBE COPILĂREŞTI 1+

1+

1. tati - varianta drăgostoasă pentru tata;
2. mami - cu toată duioşia glasului mă strigă mami, dacă tot pentru tati are atâtea apelative:"ta, tata, tatu, tati", mă simţeam dezavantajată, aşa că am învăţat-o să mă strige şi pe mine aşa cum mi-am dorit mereu să aud;
3. nanu - l-a rostit ea  fără să o ajut eu, însă nu cred că îi ştie exact înţelesul, dar îl rosteşte foarte clar şi frumos;
4. piş - pentru pipi, foarte rar şi foarte puţin, dar e un început;
5. câh - pentru vreun gunoi pe care îl vede şi raroeri îl utilizează şi pentru kaka;
6. ni - pentru viţeluşul vecinei noastre pe care îl urmăreşte de peste gard în braţele tatei;
7. mee - pentru capra vecinei;
8. muu - văcuţa;
9. oi - pentru oiţe, mergeam cu maşina prin comună iar  pe şosea erau nişte mioare, noi am încetinit să treacă şi să nu lovim vreuna, iar Daria cum le-a zărit a şi spus "oi" arătând cu degetul spre ele, iar noi am rămas mască, căci oi nu prea a văzut prin sat, căci sunt plecate pe munte, iar ea la animale le spune mai mult în felul în care fac decât pe nume. Eram mândri că fetiţa noastră orăşeancă la nici doi ani ştia cum se numesc nişte animale, pe care noi la vârsta noastră habar nu aveam cum arătau.
10. auuu - aşa răspunde dacă o întreb cum face lupul;
11. mor - pentru urs;
12. diii - pentru căluţ;
13. pi - pisica;
14. ham - pentru căţel;
15. pui - pentru pui, puişori, găini;
16. tatu - varianta neoficială pentru tati: "tat-tu!", după ce fără să vreau o mai zoresc să mai plece de pe capul meu şi la ta-su, ea a învăţat cuvântul, nicidecum comanda, aşa că bombănind toată ziua "tatu" în sus  şi-n jos, am hotărât să o învăţ şi varianta oficială şi care este preferabilă "tati", am reuşit cu succes, însă mai aminteşte şi de "tatu" de multe ori;
17. şşşit -  pentru linişte;
18. bo - pentru bomboane, în special acadele;
19. ma - pentru Masha i medved, noul film de desen animat preferat după vizita de la Moldova;
20. ge - pentru Tom şi Gerry, iarăşi un desen animat care îi face plăcere să-l urmărească;
21. - pentru măr;
22. ma - pentru vecinul nostru de joacă Marian, atunci când e la poartă arată spre drum şi mă întreabă cu privirea dacă vine cumva, iar dacă trecem pe lângă casa lui, se apleacă şi se uită pe sub poartă poate-i zăreşte picioruşele zburdalnice prin curtea sa;
23. leu - pentru animalul din tine...leul animalul sălbatic îl ştie din desenele animate, la văzut la grădina zoologică, însă uneori mai numeşte leu şi vreo pisică mai mare şi grasă sau vreun câine mai pufos şi mare, îl mai încurcă şi cu leopardul sau tigrul, dar de cele mai multe ori îi spune coresc şi rosteşte cu tărie şi îşi răsuceşte limba în gură de zici că vorbeşte limbi străine;
24. tai - stai strigă Daria după vreo pisică pe care ar dori să o prindă de coadă sau după un fluture care zboară răzleţ prin curtea casei sau după vreo persoană care îi este dragă;
25. aide - haide te roagă ea şi te trage de mână mergând spre direcţia dorită;
26. pouă - plouă zice printre dinţi uitânduse pe geam sau cer sau dacă vede o umbrelă;
27. moah - işi strânge buzele le lipeşte frumos de ale mele şi şi la final soarbe savoarea pupicului;
28. nui - spune Daria cu un ton intrebător atunci când se termină un film de desen animat preferat sau când se trezeşte dimineaţa şi tati lipseşte din pat;
29. eu, tu - le rosteşte după mine iar când are treabă cu mine îmi spune "tu" şi mă îndeamnă cu mâna să merg cu ea;
30. yam-yam - şi lingându-şi şi ultima picătură de pe buze de mâncare gustoasă şi delicioasă aşteaptă nerăbdătoare următoarea îmbucătură;
31. cm - cuburi lego aşa a reuşit ea să le numească cu un "cm" nazal.

sâmbătă, 28 iulie 2012

LA APROAPE DOI ANIŞORI

  
      Mai am aproape o lună din concediul de creştere a copilului, nu ştiu când au trecut 2 ani, cert este că timpul este călător. Şi pentru prima dată mă simt bine că Daria e născută la sfârşitul lunii august, căci avem avans o lună de stat împreună faţă de copilaşii de pe forum, de parcă aş pleca undeva...se va bucura în continuare de toată atenţia mea, căci nu am găsit de muncă în partea această a ţării.
     Daria s-a acomodat foarte bine aici şi se simte în largul ei, petrecem mult timp în aer liber, iar aerul este atât de aer, căci a reuşit să-mi inchidă şi mie ochişorii pentru câteva minute la prânz, eu care nu dorm ziua niciodată, decât o data pe an şi atunci când mi-e foarte rău, poate din cauză de aer bun de munte, poate că treburile casnice mă solicită mai mult decât credeam, însă somnul Dariei nu este cu nimic mai bun decât cel pe care îl avea la oraş, se tot foieşte încontinuu şi noapte şi zi şi am ajuns la concluzia că îmi seamănă mie. Eu am avut un somn agitat în copilărie, toată lumea evita să doarmă cu mine, căci dădeam doar picioare şi coate prin somn, iar dacă nu aveau încotro, mai întorceau câte un cot sau se stinghereau pe marginea patului. Iar dacă dormeam singurică, din lipsă de sac de box, îmi pierdeam orientarea în spaţiu şi mă chinuiam toată noaptea să găsesc lungul patului sau mai rău cădeam pe jos.  În adolescenţă am încercat să mă controlez, însă nu reuşeam să stau dreaptă mai mult de cinci minute, între timp am găsit poziţia în care stau locului, pe burtă, iar cel mai greu a fost de mine când am fost însărcinată, dar au fost doar câteva luni. Şi Dariei îi place să doarmă pe burtă, însă nu şi-a găsit poziţia în care se simte bine cred eu...aşa că mai are de foit prin pat.
      De dormit doarme toată noaptea, dacă nu luăm în considerare faptul că se foieşte întratât încât uneori ajunge pe la picioarele noastre, şi nu ar reuşi să rămână în pat dacă ar dormi singură. Uneori se cuibăreşte în mine de nu mai am nici aer nici loc, iar dacă mă ridic, am mai mult loc dacă aş dormi între ea şi tati. Seara adoarme ca un îngeraş, facem umbre pe tavan, o întrebăm dacă vrea să-i cântăm "Îngeraşul" şi ea răspunde "Da-da" şi mai cere şi bis, strânge uşor din ochişori şi adoarme dusă în braţele mele de preferat. La prânz adoarme de oboseală, mai face nazuri, ba nu-ţi găseşte locul, adoarme într-un final răpusă, am reuşit să renunţăm la ceaiul de la prânz, după ce abia mutaţi în casă nouă, şi-a băgat tetina mai mult decât trebuia şi ne-a vomat ce a mâncat vreo 3 zile. Iar cum aşternutul patului mirosea a nou, iar eu abia adunasem rufele proaspăt spalate de pe culme, am tras ce am apucat de pe scaun, ca să nu ne facem varză şi am nimerit un cearşaf plic, care mi-a luat muuuuuuuult timp să-l curăţ şi în acelaşi timp m-a convins că e mai bine  fără ceai la somnul de prânz.
         Mâncarea rămâne un subiect delicat încă, nu mănâncă orice, deşi arată foarte bine pentru vârsta ei, mănâncă doar cei place: cereale fără lapte făcute doar cu apă, adică nişte urluială...iar dacă i le-aş face cu lapte nici nu s-ar uita la ele, aşa cum nu se uită nici la griş sau orez cu lapte. Din lactate adoră brânza cu mămăligă, brânză cu macaroane, iaurt cu pară sau banană şi desigur porţia de lăptic din seară şi dimineaţă.  În rest mînâncă destule, însă nu de toate, uneori se mai îneacă încă, alteori nu-i plac pur şi simplu, cert este că mâncarea din vecini este cea mai gustoasă, nu zice nu niciodată, iar dacă mînâncă ceva delicios nu întârzie să-şi lingă  buzele şi să exclame de plăcere: "yam-yam!".
        A crescut fetiţa nostră falnică ca un stejărel, înaltă, frumoasă, păr ondulat, ochi căprui, mers de domnişoară, cuminte, darnică, liniştită, mai are şi ea momentele ei de nebunie copilărească, însă când mă uit la alţi copii, mă liniştesc, avem o copilă bună. E scumpă la vorbe, puţine şi din astea câte sunt mai mult prima silabă. Avem timp să vorbim de acum încolo, acum ne înţelegem din priviri, ea doar aprobă sau refuză şi cere până ajungem pe aceeaşi lungime de undă. I-am tot zis în momentele mele de nebunie să se ducă la tu-su şi ea tot repetă obsesiv de ceva timp: "ta-tu!", aşa că am hotărât să o învăţ varianta plină de dragoste,   care s-a prins repede de limba ei: "ta-ti!". Acum rosteşte plină de dragoste şi mândrie prin casă căutându-l pe Cristi cu privirea: "ta-ti!", însă mai bagă şi câte un "ta-tu!" printre versuri. Uneori rosteşte singură cuvinte noi, întregi, alte dăţi doar silabe pe care le subânţelegem din context, de cele mai multe ori i se împleticeşte limba dacă încerc să o învăţ cuvinte noi, însă nu se lasă uşor, vorbeşte pe limba ei până îi reuşeşte ceva sau doar un calambur.
        Cel mai mult mă bucură faptul că şi-a învins frica de a atinge animalele şi păsările. Când am venit la ţară îşi dorea să le atingă, dar nu reuşea, însă uşor uşor, ba  un pui, ba un iepuraş, şi acum trage pisicile de coadă, fugăreşte măgăruşii şi ştie că văcuţa este cea care aduce lapte, hrăneşte puii, căpriţele, adoră caluţii şi e mereu dornică de a le vedea.
       La capitolul oliţă nu prea avem cu ce ne lăuda, fără succes, dacă reuşim să surprindem momentul o aplaud din toată inima, iar ea zâmbeşte cu gura până la urechi, dacă ratează, mă supăr, dar fără schimbări  majore în următoarele episoade. Nu e pregătită încă, însă la aproape doi ani ai ei nici nu e normal să facă pe ea şi să nu spună. De comunicat comunicăm bine zic eu, dar nu destul încă:
-Daria vrei la oliţă?
-Nu-Nu!, răspunde ea rapid şi sigură pe ea.
-Mami, dar o să-mi spui atunci când o să vrei să faci?
-Da-da!, răspunde ea cu aceeaşi singuranţă în voce.
Însă peste un moment ne trezim cu balta sau mai rău, timp în care ea işi caută de joacă liniştită.
     La Biserică mă uimeşte şi pe mine, ne trezim duminica, vede că Cristi lipşeşte, întreabă de el, iar eu îi răspund că e la "Doamne-Doamne la Biserică", unde o să mergem şi noi mai târziu. Ne spălăm pe dinţişori, punem cele mai bune haine pe noi, ne pieptănăm, luăm căruţul şi mergem preţ de un sfert de oră până la Biserică. O închin, ea sărută icoanele conştiincios, se postează pe scaun sau în braţele mele şi trage de poşeta mea să-i dau un covrig-doi şi aşteaptă să-i audă glasul lui ta-su. O încântă pictura, becurile, lumânările, oamenii, tot, iar când face mai mult concert, eu mă îndrept spre ieşire, iar ea ar rămâne tot acolo, căci face teatru mut, nu scoate nici măcar un sunet. Îşi adună pernuţele, îşi asigură spatele se întinde pe jos, le pune pe toate pe cap şi se joacă de-a somnul. Apoi le rupe câte un zâmbet bătrânelelor din beserică şi tot aşteaptă să mai apară tati în prim-plan. Păi eu când eram mică şi mergeam cu mama la biserică, făceam nazuri, o tot întrebam obsesiv când mergem acasă o dată la cinci minute, iar mama îmi răspunde calm de fiecare dată: "după Tatăl nostru!". Şi ascultam toată slujba atentă poate oi auzi odată "Tatăl nostru" iar când auzeam mă luminam de bucurie. Însă Daria nu pleacă până nu merge şi tati acasă, îl strigă, îl caută,  iar când îi prinde mâna nu o mai lasă. A participat şi la botezuri, i-am explicat de acasă că mergem la Biserică să le facă tati baie la nişte bebeluşi, la primul botez a stat că era curioasă, la al doilea a cam luat-o nervul, s-a apucat de cristelniţă cu mânile şi a strigat cât o ţinea gura: "Bai!!!", adică ei când Dumnezeu îi vine rândul. Adoră zilele de duminică şi sărbătoare, se simte bine acolo unde e familia ei, iar dacă vede un preot sau o biserică la televizor, spune imedia: "ta!", adică despre tati e vorba.
       Doi ani o viaţă de omuleţ în devenire!

sâmbătă, 14 iulie 2012

MINI-VACANŢĂ LA ORAŞ

      Între timp am avut doar activităţi: o nuntă, o zi de plajă, o săptămână la Focşani, şi în rest îndeletniciri  casnice. Nunta a fost ca o escapadă, căci n-am mai avut o ieşire în public de pe când aveam 5 luni de sarcină, aşa că am fost bucuroşi să ne etalăm ţinutele şi abilităţile de dansatori cu toată inima. A fost un moment în care nu mă gândeam decât la ringul de dans, chiar dacă am îmbrăcat o rochie de acum 4 ani, în care am încăput datorită dietei şi chiar dacă am murit de cald călcând hainele pentru eveniment la o temperatură de 41C şi într-o grabă să ajung şi la coafor să fac şi baie. Momentul a fost cât se poate de revigorant, căci am ţinut cu tot dinadinsul să mergem, fiind colegul de bancă al soţului din liceu, am zis că i-ar prinde bine o întâlnire cu băieţii, şi apoi de un an de zile mă bătea la cap să înţărc fata ca să mergem la nuntă liniştiţi, vorba vine, căci Daria e înţărcată de mai mult de 2 luni, iar localul e la 5 minute maxim de casa noastră.





      N-am apucat finalul nunţii, căci pe când ne umpleam bateriile cu sărmăluţe în foi de varză şi de viţă, ca să avem putere de a ţine pasul la dans,  ţuruia telefonul să mergem de urgenţă acasă, căci Daria nu mai doarme şi pace. A adormit ea cumva doborâtă de oboseală, însă când s-a trezit la 1 jumate a căutat toată casa "ma şi ta", a alungat-o pe mamaia din cameră de i-a închis uşa în nas şi s-a pus pe plâns, căci era prima noapte fără noi, mai ales fără mine. Am zis noi aşa din febra nunţii că o adormim şi ne întoarcem, dar mai mult de o oră m-a ţintuit şi m-a strâns la piept tot spunând pe un ton de vădită bucurie "ma!", aşa că am căzut şi noi la datorie, ne-am trezit la 7 dimineaţa în aceeaşi poziţie.

     A doua zi ne-am dus la plajă, o zi de duminică liberă trebuia petrecută într-un mod special, însă cel mai mult ne apăsa căldura insuportabilă din oraş. Daria s-a jucat în nisip, puţin în apă şi n-am mai apucat să stau şi la plajă, căci aş fi stat încontinuu în apă, iar statul la soare mi s-a părut inutil în acel moment, căci ştiam că aveam să îndurăm o săptămână toridă la bloc, aşa că am tot dat cu apă din belşug. Nu aveam puterea să mă plâng că staţiunea Balta Albă arată ca acum 100 de ani, iar apa din ştrand era de culoarea maro spre negru, abia se zărea albastrul piscinei, însă am ţinut gura încleştată la maxim, că dacă înghiţeam cumva puţină apă, făceam atac de panică sau mai rău. Eram ca o vietate în pustiul Sahara şi am găsit o oază şi nu făceam decât să mă bucur de ea. Am fi plecat direct la căsuţa noastră răcoroasă de la munte, dar mai aveam treburi de rezolvat la oraş şi apoi eram cu maşina bunicilor, care lucrau până vineri, aşa că am îndurat...41C arăta "ceasul rău" din oraş, n-am văzut atâta căldură niciodată, iar cel mai mult mă mira indiferenţa oamenilor, erau destui pe stradă la orele de vârf, puţini purtau pălării sau haine largi deschise la culoare şi cel mai tare era că din magazinul de la colţ ieşeau toţi cu o sticlă de apă rece în mână. Am murit aproape la propriu de cald, pijamalele nici nu le-am scos din dulap, am umblat mai mult despuiaţi prin casă, Daria se uita la mine ca şi cum cerşea puţină răcoreală, iar eu nu o puteam ajuta cu nimic, a făcut 1001 de bubiţe de căldură, nici la varicelă nu-i ieşeau atâtea, şi am stat  în  casă aşteptând o gură de ploaie cu geamurile larg deschise, însă n-a mai plouat, iar în fiecare zi speram că va fi mai răcoare. Aşa a trecut săptămâna noastră de vacanţă, mâncare am făcut într-o zi şi am mâncat toată săptămâna, căci mai bine preferai să mori de foame decât să găteşti. Când am ajuns la Lera, Daria a respirat uşurată, s-a postat în patul nostru, şi-a pus mâinile după cap şi se uita liniştită la desenele ei preferate. Nu vreau să fac invidios pe nimeni, spunând că ne-am învelit cu plapuma din prima seară, adică aici la munte e traiul răcăros.




      Revederea cu parcul şi copiii din oraş a fost una simplă, pentru că o îmbrăcam  mai mult lejer, nu prea reuşea să se dea pe topogan, căci după ce a făcut o iritaţie şi de la haine, pe lângă cele de căldură nocturnă, am înbrăcat-o lejer, dar s-a jucat bine şi aşa. În parc, puţini copii cu mămici, mai mult bunici, şi foarte puţini din cei pe care îi mai ştiam, însă se interacţionează rapid acolo, ba o lopăţică, ba o pietricică şi gata prietenia. Daria a fost mai îngăduitoare cu copiii, a ciupit 2 % din ce-am observat eu, adică mai mult căuta joacă decât bătaie cu ei, ceea ce e un pas important. Iar cel mai mult mă bucură faptul că şi-a dezvoltat abilitatea de a se juca cu animalele, la naşii ei a mângâiat toţii pisoii, şi avea câţiva, i-a mângâiat, tras de coadă şi chiar îi făcea plăcere, căci de când ne-am mutat aici, a iubit animalele şi păsările de la distanţă, până a pus mâna pe un iepuraş.







     Oficial am început atrenamentul la oliţă, Daria nu e pregătită încă, însă e spre binele ei, căci s-a opărit iarăşi pentru că nu spune când face şi stă aşa până ajunge să se  facă varză cu carne şi nu se mai poate aşa. I-am adus oliţa preferată de la oraş, una de 5 lei, dar a fost prima, o mai aruncă cât colo, mai stă câte jumătate de oră de nu face nimic, apoi face pe ea, însă avem răbdarea şi nădejdea că totul are un început. E mândră de noua piesă de rezistenţă, chiloţeii, de şlapii care îi tot probează şi merge cu ei ca pe tocuri, însă e foarte împlinită atunci când reuşeşte să facă ceva la oliţă iar eu o aplaud cu toată inima.
    

S-ar putea să îţi placă şi:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...