A apărut o eroare în acest obiect gadget

marți, 31 august 2010

ÎN ZIUA ÎN CARE TE-AI NĂSCUT

Anul 2010, eu 26 spre 27 de ani. O sarcină simplă, doar  cu greţuri din primul trimestru, până aproape de sfârşit, şi o uşoară hipertensiune arterială indusă de sarcină, din luna a 7-a, care a şi fost motivul recomandării (alegerii) naşterii prin cezariană, mai mult îmi era groază de ce s-ar fi putut întâmpla în timpul unei naşteri naturale, după ce  finilor naşilor noştri le-a murit copilul după câteva zile de la naştere, după ce proaspăta mămică nici nu a ştiut de hipertensiunea de care suferea, iar sora mea, care a născut cu 2 luni înaintea mea, a născut natural, circulară de cordon, iar copilul a avut de suferit în primele luni de la naştere. Iar cel mai mult îmi era frică de faptul că nu mă voi dilata, şi după un travaliu îndelungat şi dureros, voi ajunge tot la cezariană. Mai ales că doamna doctor V. Ţârlea de la Sanador, mi-a recomandat cezariană şi pentru faptul că am colul foarte lung, iar travaliul va fi lung şi anevoios.   
Nu ştiu ce era în mintea mea, şi înainte şi în timpul naşterii,  totul mi se părea extrem de romantaţ, inclusiv momentul travaliului, iar eu eram pe cât de neinformată, pe atât de sigură, că totul va merge bine, după cum am  şi o vorbă : « toţi proştii au carnet ! ». Cu cât se apropia mai mult momentul cu atât îmi doream să vină mai repede, eram curioasă să o cunosc. Ce-o fi fost în mintea mea în acele momente, din nechibzuinţă cred,  îmi doream să se nască şi prematur, numai să iasă odată. Cel puţin ultimile săptămâni erau groaznice, mă simţeam ca o balenă uriaşă, deşi nu luasem decât greutatea minimă într-o sarcină, 8 kg, idealul oricărei femei. La începutul sarcinii doctoriţa mi-a zis, să ma strădui să nu iau mai mult de 16 kg în greutate, aveam nişte nervi, adică cum, cât o să iau, asta e, acuma nu o să fac foamea. Numai  că gând la gând cu bucurie, pentru ambele părţi, am avut greţuri mai tot timpul, aşa că în primele 3 luni, am slăbit 3 kg, iar pe parcurs am  mai luat 8 kg, de la 74 la 82 kg. Şi  am ţinut şi eu diete în viaţa mea, dar ca asta din timpul sarcinii, cel puţin în primul trimestru, am mâncat doar salată cu roşii şi salată verde, fără pâine, caci toată pâinea îmi mirosea a mucegai, iar dacă se gătea la bucătărie, închideam bine uşa  şi îmi ţineam respiraţia daca treceam prin preajma bucătăriei, nu-mi plăcea nici carnea la gust, nu puteam consuma nici lactate, zici că era o vegetariană înrăită. 
 Nopţile erau întrerupte de drumuri la baie, de insomnii, dureri de cap, iar zilele care mai urmau să treacă ca melcul, deveneau o teroare, o frică de a ieşi din casă, să nu mi se rupă apa. Dar bebelina de unde, nici la 40 de săptămâni nu se arăta bucuroasă să iasă, dacă nu-mi declanşa naşterea, cred că mai dura vreo săptămână sau cine ştie cât.
Am renunţat la serviciile de la clinica particulară din Bucureşti, din motive financiare, am zis că 5 zile de spitalizare în provincie (cum zic orăşenii),  nu o să omoare pe nimeni, deşi mi-aş fi dorit cele mai bune condiţii atât pentru copilul meu, cât şi pentru mine ca mamă, pentru naştere. 24 august 2010, Spitalul Judeţean "Sfântul Pantelimon", Focşani,  m-a chemat domnul doctor I. Plăcintă la cezariannă. Ne-am tezit de diminează, nu am dormit toată noaptea de emoţii, nu am mâncat nimic, am stat toată ziua în salonul de pretravaliu, adică salonul groazei. Ora 16, am ajuns la concluzia că nu o nasc azi, neânţelegeri manageriale între medici, după ce am murit de foame, am ascultat toate incnetele la multe mămici, a născut o ţigancă în salon chiar în faţa mea, m-a trimis acasă.
Marţi, 31 august, 2010, a plouat, ora 13, m-am internat cu speranţa că azi poate nasc şi eu. 31 august a fost mereu DPN de la ecograf data naşterii fătului, iar marţi mergeam mereu la control la Bucureşti. Iar sala de pretravaliu, iar gemete, eu nici o durere, mă simţeam şi bine, dar parcă mi-aş fi dorit să mă doară un pic şi pe mine, ca să nasc nu de alta. Mi-au făcut o injecţie de declanşare a naşterii, nu mă durea nimic, parcă îmi părea şi rău, urma să nasc, iar eu nu ştiu cei ăla travaliu, după cum mi-a zis soţul la un moment dat, că am fentat sistemul. Ora 19, nu intru eu, nu se putea aşa repede, o cezariană de urgenţă, o ţigancă de 18 ani, care mi-a fost colegă de salon, a stat în travaliu toata ziua, şi au realizat că nu poate natural, aşa că îi fac cezariană.
Urmez eu, consult, sondă, anestezie, 2 înţepături, nu stiu cum ar trebuie să fie, dar am realizat că nu a fost bine. Sala de operaţii mareee, iarna cred că îngheaţă pacientul dezbrăcat, dar nu simte,  o masă cam şubredă, pumn în piep, spate aplecat în faţă, nu îmi amorţesc picioarele…iar pumn în piept, spate aplecat în faţă, iar înţepătură, gata a nimerit anestezistul…începe operaţia, aşa banal…
                                                                                                Ora 1945, fetiţă, 3500g, păr mult la ceafă, nu am văzut-o, vorbeau între ei acolo, eu întrezăream siluete dincolo de paravan. În momentul în care am devenit mamă mi s-a şi pus povara greutăţii părinteşti pe umeri, talus valgus bilateral…cică se rezolvă cu niste ghipsuri la picioruşe. Doamne, mi s-a făcut rău, m-a luat aşa cu frig, mă durea capul, tot corpul, doctorul mă întreba ce am, eu îi spuneam că mi-e rău, el zicea că nu are ce să mă doară, pe mine mă durea sufletul… de fetiţa mea. Parcă finalizarea operaţiei  nu mai avea loc odată, mi-au administrat nişte înjecţii acolo, parcă îmi mai revenisem, adică imi era mai cald, că în rest aveam inima cât un purice.  Soţul meu a venit la ATI după naştere, primul lucru i-am spus că fetiţa noastră are probleme la picioruşe, nu ştiu ce are, habar nu am...a înlemnit pur şi simplu, el credea că eu nu ştiu, cum de au putut sămi zică în sala de operaţie aşa ceva...
NU am considerat laptele praf nici măcar o secundă ca fiind o variantă viabilă pentru copilul meu.
Revin din nou la partea cu imaginea romanţată despre sarcina, naştere şi alăptare, pentru ca a fost laitmotivul primei experinţe. Nu am ştiut mai nimic, decât ce era scris în paginile de pe internet, habar nu aveam că după cezariană doare şi mai tare decât naşterea naturală (eu chiar am fost uşurată timp de un moment după naştere, imaginându-mi că nu o să mă doară deloc, şi m-am felicitat ce fată deşteaptă am fost eu că am născut prin cezariană şi nu m-am chinuit ca restul!!! - asta ca să vedeţi cât de "pe dinafară" eram).  Soţul îmi tot zicea:"Maria, după cezariană o să te doară tare, după sarcină o să te îngraşi..."Acum realizez că eu eram concentrată pe faptul cum o să-mi  îngrijesc copilul, ce se întâmplă cu mine era partea a doua, adică neinteresant...până la urmă toate femeile din lume nasc, aici intră iar replica"toţi proştii au carnet!". Deci, după operaţie m-a durut ca naiba, acum nu ştiu cât de necesară îmi era mie pregătirea psihică, căci depinde de calitatea organismului fiecăruia, alergau unele pe hol, de mă lua toţi nervii, că eu nici când să plec acasă nu mă puteam ridica singură din pat  (şi încă multe săptămâni după aia!), mai ales, când a venit momentul să mă mut de la ATI în salonul cu mămici, am simţit că mă rup în două, am ţipat odată de a ieţit toată secţia pe hol, numai aşa ziceam « au, burtica mea, burtica mea… ». Noaptea de la ATI a decurs printre gemete şi sete, nici nu am ajuns bine, că deja anestezia îşi perdea efectul, simţeam că mă doare, dar era o durere surdă, pe lângă ce aveam să îndur următoarele zile. Cică nu aveam voie să beau lichide, eu mi-am luat strugurelul cu mine, căci dacă nu beau apă mi se umflă buza superioară, ţinând cont că nu am băut apă 24 de ore, bineânţeles că m-am dezhidratat, da na, ei ştiu mai bine, ei sunt doctorii. Dimineaţă au realizat că urina este foarte concentrată, mi-au recomandat să beau multe lichide. NU am avut habar cum va fi, însă am fost decisă, şi hotărâtă până peste poate să alăptez.
După noaptea petrecută la ATI, a urmat trecerea în salon, trec peste multe din amănuntele inutile şi neesenţiale, şi ajung la momentul măreţ şi unic, în care la 16 a doua zi mi-a fost adusă minunea.
        Nu am avut nici o clipă din aia de revelaţie, ba chiar nevăzând în viaţa mea vreun nou născut de 20 ore mi s-a părut urâtă, era roşie toată... semăna cu extraterestrul de bebe pe care l-am vazut la ecografia 4D. 
        Ce remarcă am putut să fac şi eu, oricum acum nu mă interesa decât bebeluşul, treaceam peste orice durere şi discomfort pe care îl aveam, îmi muşcam buzele şi atât, căci nu puteam nici râde nici plânge, căci mă dureau muşchii abdominali, deci  mă simţeam super.



      
        Primele întâlniri cu bebe au fost pline de dorinţa de a ne atinge, de a ne cunoaşte, dormea non stop, căci încă nu-mi venise laptele şi îi dădeau lapte praf şi venea la mine mâncată şi îi ardea de somn. Eu voiam să o cunosc, să văd cum are picioruşele alea, că nu înţelesesem nimic din problema ei la picioruşe, avea păr pe lobul urechilor, voiam să o analizez...am iubit-o din prima clipă!

S-ar putea să îţi placă şi:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...